Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 12. Despre mine Învățătorii și învățăturile mele
Email Imprimare PDF
Serban Derlogea

Învăţătorii şi învăţăturile mele


   1. Părinţii mei

    De la părinţi am deprins „cei 7 ani de-acasă” şi alte multe învăţături pentru minte şi inimă.

    Amândoi au avut şcoală şi au apreciat ştiinţa de carte – care i-a săltat din sărăcie. Au lucrat în domeniul creşterii animalelor – ceea ce m-a apropiat de Natură, de înţelegerea şi iubirea ei. Incapacitatea mea de a suporta vederea sângelui a făcut ca eu să nu îmbrăţişez – cum ar fi vrut dânşii – o meserie legată de animale, ba la o adică chiar şi de oameni – ci am devenit inginer mecanic....

    De la şcoala inginerească am moştenit o viziune destul de mecanicistă asupra lumii, dar preocupările profesionale comune ale părinţilor, care vrând-nevrând se discutau şi în casă, au contribuit să altoiască pe această concepţie şi alta destul de biologică/ genetică asupra lumii vii, mai ales a oamenilor.

    Mama

    Mama mea, Veturia, s-a născut în 1910 la Saragea, Jud. Constanţa şi a decedat la Bucureşti în 1993.
    Părinţii săi (Ion şi Maria Gologan) fuseseră crescători de oi. Bunicii săi au fost printre primii mocani ardeleni coborâţi cu turmele din Săcelele Braşovului şi împroprietăriţi în Dobrogea după plecare Turcilor.
    Mama a lucrat toată viaţa ca cercetător ştiinţific în domeniul biologiei/ geneticii animale. Despre activitatea sa profesională – vezi mai jos.
    A avut un frate, devenit şi el un valoros om de ştiinţă şi profesor universitar în domeniul agriculturii/ ameliorării grâului: Ion Gologan - profesor (dr. docent, prorector) la Institutul de Agronomie din Iaşi.

    Despre Veturia Derlogea – şi începutul cercetărilor de genetică la Institutul Naţional Zootehnic
   [informaţii bazate pe amintiri şi pe cartea „Înaintaşi ai geneticii în România” de Stelian Oprescu, Editura Ceres, Bucureşti 1983]  

   A absolvit Facultatea de Ştiinţe Naturale în 1932 şi cu recomandarea prof. D. Voinov a fost angajată la Secţia de biologie a Institutului National Zootehnic INZ. Directorul INZ şi al Secţiei de biologie/ genetică era prof. G.K. Constantinescu – mare savant, pionier al geneticii în ţara noastră.

   Din 1932 până în 1948 V.D. a studiat probleme de genetică, o ramură deosebit de importantă a biologiei – care se ocupa cu legile naturale ale eredităţii/ transmiterea însuşirilor părinţilor la urmaşi. Scopul cercetărilor de genetică era (şi este încă) de mare interes pentru agricultură: obţinerea unor rase de animale, păsări etc. cât mai productive, rezistente la boli etc. Pe atunci genetica se afla sub influenţa ideilor lui Mendel (sec. 18) şi prof. Morgan şi Muller din SUA, care considerau că caracteristicile unei vieţuitoare sunt determinate de părinţi, prin intermediul unor componente ale celulelor – cromozomii. (Azi se ştie că ereditatea se transmite prin componente şi mai mici ale celulei – genele şi ADN).

    Sub conducerea prof. G.K. Constantinescu, V.D. a desfăşurat cercetări asupra unor animale mici (cu ciclu de reproducere scurt, pentru a obţine mai repede date din care să se tragă concluzii generale):
    - şoareci (Laboratorul avea 200 şoareci din 7 suşe/ culori, aduşi din Germania);
    - peşti exotici, vivipari;
    - găini;
    - musculiţe de oţet (Drosophila Melanogaster) – studiul acestor insecte constituind la data aceea preocuparea de vârf a geneticii mondiale; în acest domeniu INZ colabora cu laboratoarele similare din Germania (Berlin, Leipzig), SUA (Pasadena, Washington) şi altele.

    Lucrările ştiinţifice astfel realizate de prof. Constantinescu şi V.D. (şi alţi colaboratori, mai ales Gh. Radu) au fost prezentate sub formă de articole şi comunicări bine apreciate în cele mai prestigioase reviste de genetică ale timpului.

    După 1948 (până prin anii `70) conducerea comunistă a ţării a respins ştiinţa geneticii considerând-o reacţionară, idealistă etc. (din cauza originii ei vestice) şi a impus ideile importate din URSS, ale lui Miciurin şi Lisenko (azi uitaţi ...). 
    Consecvenţi principiului politic totalitar (adică dictatura proletariatului – respectiv a partidului comunist), s-a promovat concepţia că caracteristicile vieţuitoarelor sunt determinate nu de factori naturali, subtili – ci de mediul de trai – respectiv de hrana, stresul etc., adică de factori ce pot fi influenţaţi/ manipulaţi de crescători (până la urmă de partidul unic!). Această orientare impusă de ocupantul sovietic a adus mari pagube atât ştiinţei cât şi practicii agricole din ţara noastră.

    Continuând activitatea în cadrul aceluiaşi institut, rebotezat însă cu denumirea de Institutul de Cercetări Zootehnice ICZ, V.D. a părăsit de nevoie cercetările fundamentale şi a trecut la cele aplicative, de ameliorarea raselor de animale mari. Astfel, împreună cu prof. N. Teodoreanu şi alţii a studiat ameliorarea oilor cu lână semifină (Ţigaie) prin încrucişarea cu berbeci cu lâna fină (Merinos, Karakul). S-au obţinut reţete de încrucişare şi selecţie care aplicate la crescătoriile din ţară au dat bune rezultate.

    A mai abordat şi alte direcţii de studii: avantajele consangvinizării (la oi şi porci); anomaliile ereditare (la taurine); imunogenetica.
    A iniţiat studiul grupelor sangvine (important marker genetic) la bovine – metodă de lucru a cărei pondere a crescut foarte mult cu timpul, devenind preocuparea centrală a unui Departament întreg din cadrul Institutului de cercetare şi producţie pentru bovine de la Baloteşti.

    O altă contribuţie ştiinţifică importantă a fost studiul cariotipului la taurine (în cadrul ICZ). În acest sens a început studiul culturilor de celule in vitro pentru analiza cariotipurilor la specii şi hibrizi, spre a găsi explicaţii la unele malformaţiuni, sau infecunditatea ş.a.m.d. la animalele de reproducere folosite pentru însămânţări artificiale. Şi acest pionierat a deschis un drum nou, o activitate care a dus la înfiinţarea unui nou Laborator (Secţie) pentru studiul cariotipului.

    În istoria geneticii animale din ţara noastră, V.D. ca şef al Laboratorului de genetică din ICZ, a înscris alături de înaintaşi şi colaboratori o pagină de prestigiu. Unii din discipolii săi au devenit la rândul lor apreciaţi oameni de ştiinţă, recunoscuţi pe plan internaţional.

          

    Tata

    S-a născut în 1907 la Fălciu în Moldova, a decedat în 1975 la Bucureşti.
    Tatăl său era inginer agronom, mama – învăţătoare. A avut un frate mai mare – Mihai, maior de cavalerie, decedat în 1941 la trecerea Nistrului; o soră – Gabriela, absolventă a Facultăţii de Filozofie; un frate mai mic – Florin, economist.

     A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară în 1932 şi s-a angajat ca asistent la Catedra de obstetrică animală condusă de prof. M. Fălcoianu. A obţinut titlul de doctor în medicina veterinară în 1933 cu teza: „Contribuţiuni la studiul typhozei aviare şi diareei albe bacillare” (conducător prof. dr. Paul Riegler).
     În 1952 a fost „epurat”, adică dat afară din Facultate (ajunsese conferenţiar) pentru motive politice. În continuare a lucrat ca medic veterinar de circumscripţie în diverse localităţi din Bărăgan, până la pensionare în 1969.

   2. De la liceu

   La liceele pe la care m-a purtat viaţa (şi reformele învăţământului) - Sf. Sava, Lazăr şi LB 9 (fost, şi ulterior redenumit Spiru Haret) am avut profesori grozavi, care predau cu dăruire şi profesionism materii esenţiale pentru cultura generală. Din cauza timpului îndelungat ce a trecut de atunci, în afara celui mai important (pentru mine) nu am reuşit să adun informaţii şi despre alţi dascăli din liceu.

   Dar nu-i pot uita pe: "Celulă" (Ion Voiculescu - ştiinţe naturale), Kruli - sport, Jean Climer - franceză, "Pedală" (M. O. Stan - geografie), Ion Botez - română, Elena Borisovna Antoniu - l. rusă, Ctin Necşulescu - istorie, Rene Serbu - chimie, Dna Serbănescu - fizică, Dna Teodorescu - istorie, şi alţii - ale căror nume şi chipuri îmi apar înceţoşate de trecerea timpului.     

   Prof. Nicolae Manolescu

   S-a născut la 13.04.1910 în Speteni (azi Bărcăneşti) din jud. Ialomiţa. A mai avut 2 fraţi şi 4 surori.
   Tatăl său, agricultor, era un om mai dur. Aşa se face că după ce Nicolae a căzut la proba de matematică a examenului de bacalaureat, tatăl său nu l-a mai primit acasă - zicând că i-a făcut familia de ruşine (!), fiind nevoit să se adăpostească în casa unei surori, căsătorită în Urziceni. Acest şoc psihologic a fost determinant pentru restul vieţii prof. Manolescu. A muncit pe brânci toată vara şi la reexaminarea din toamnă a luat locul doi pe Bucureşti (după fata lui Malaxa – un mare industriaş/ bogătaş al vremii), şi imediat după aceea a intrat la Facultatea de Matematică. Pentru a se întreţine la studii lucra contabilitatea pentru două hoteluri (Chiriazi şi Milano) ale unei rude sufletiste. La intervenţia surorii care îl găzduise, tatăl său l-a iertat - dar asta abia în anul III de facultate. În 1935 a devenit profesor de matematică, predând la diverse licee din Bucureşti.

   A făcut armata la aviaţie, iar în 1940 a fost concentrat şi trimis pe front ca observator/ navigator pe un hidroavion. După multe lupte cu ruşii, hidroavionul a fost doborât în Marea Neagră. Susţinut de un burduf improvizat, Nicolae a fost singurul supravieţuitor, ceilalţi doi membri ai echipajului (pilotul şi mitraliorul) dispărând în mare. După 5-6 zile de plutire un vas militar românesc l-a găsit inconştient, cu un picior rupt. La internare nici nu vedea din cauza şocului, şi disperat de situaţia în care era a vrut să se împuşte. A cerut unui însoţitor să-i dea porthartul - unde avea pistolul. Norocul lui că medicul care îl primise la spital era un colonel cu experienţă, se aştepta la asemenea reacţie şi îi scosese gloanţele din pistol!

   A stat 6 luni în spital, piciorul fiindu-i salvat cu ajutorul unor armături din Iridiu în jurul osului.
Pentru faptele de arme a fost decorat de rege cu ordinul Crucea de Fier.
După război a lucrat ca profesor la Facultatea de Farmacie şi la Academia Tehnică Militară.

   Câţiva ani a predat şi la liceul LB9 (fost şi actual Spiru Haret) pentru ca din această poziţie să-şi poată ajuta nepotul (Viorel Manolescu, deportat împreună cu familia în 1949) să termine şcoala, fentând interdicţiile oficiale. Aşa se face că am avut şi eu norocul să-l am profesor. Dar ce dascăl cu har! Însă abia acuma, când am reuşit să aflu aceste amănunte despre viaţa dânsului (datorită dlui ing. Viorel Manolescu – căruia îi mulţumesc şi aici!) mi-am putut da seama care au fost factorii care l-au făcut om şi profesionist atât de bun: severitatea tatălui şi experienţa războiului. Adică – educaţia cu ajutorul aventurii...

   S-a stins în 30.08.1992 la Bucureşti.


   3. De la Politehnică

   La Politehnică am avut numeroşi profesori excepţionali, exemple de profesionişti dar şi de mari caractere. Din păcate (time is money – dar şi uitare) azi îmi mai aduc aminte doar de unii, mai proeminenţi: Ion Simionescu (Matematici), Alexandru Stoenescu (Mecanică), I. Stoicescu (Termotehnică), Gh. Buzdugan (Rezistenţa materialelor), Gh. Manea (Organe de maşini), Constantin Aramă şi George Bărănescu (Motoare termice).

   În ce-a mai rămas din memoria mea se detaşează însă cu brio prof. Alexandru Seleşteanu, care mi-a condus lucrarea de diplomă având ca temă: „Turbină cu gaze pentru recuperarea energiei din gazele reziduale la fabricarea amoniacului”.

   Ce dascăl minunat! Dar şi ce om ”viu”: râdea, făcea bancuri, nu se sfia de un pahar. Din păcate, viaţa dupa terminarea facultătii (stagiul la Hunedoara, apoi numeroasele delegatii/ şederi pe şantierele metalurgiei, departe de Politehnică) a facut să nu-l mai întâlnesc pe profesor. Rău ce-mi pare acuma ...   

   Iată câteva informaţii biografice (obţinute în 2009 datorită amabilităţii prof. Prisecaru, succesorul lui AS la catedra de Turbine şi decan al Fac. Mecanică - UPB):

    Prof. Alexandru Seleşteanu

S-a născut în 1911 la Moscova şi a emigrat cu familia în România, după revoluţia comunistă din 1917.
        A studiat liceul la Berlin şi în 1933 a absolvit Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Zurich/ Elveţia. Aceasta era una din cele mai bune din lume, cu cadre didactice excepţionale, cum a fost şi profesorul său de fizică – (chiar) Albert Einstein.

În 1933 se întoarce în România şi se angajează ca inginer la Uzinele Malaxa din Bucureşti (alături de Uzinele Reşiţa – cele mai mari din ţară la vremea aceea). Acolo a lucrat cu succes până la naţionalizarea din 1948 – ca şef serviciu producţie, şef serviciu proiectare şi în final inginer şef. Printre alte realizări importante, a avut o contribuţie esenţială la realizarea tancului românesc greu (1943) şi la echiparea acestuia cu un tun de mare calibru (1944).

În 1948 devine inginer şef la IPROM Bucureşti – primul institut de proiectări pentru maşini şi echipamente industriale din România. În paralel cu activitatea de proiectare desfăşoară şi o activitate didactică la Institutul Politehnic din Bucureşti, începând să predea în 1948 cursul de Teoria Mecanismelor.

In 1952 a devenit şeful catedrei de Maşini cu aburi, mai târziu şeful catedrei de Maşini termice (rezultată din comasarea catedrei Maşini cu aburi cu cea de Motoare) – până la desfiinţarea acesteia în 1957. Din 1957 prof. Alexandru Seleşteanu activează în cadrul catedrei Cazane şi Turbine cu abur şi gaze, din 1967 predând în exclusivitate cursurile de Turbine cu abur şi Turbine cu gaze la Facultatea de Mecanică.

A desfăşurat până la pensionare o remarcabilă activitatea didactică, de cel mai înalt nivel, datorită seriozităţii cu care pregătea lecţiile şi talentului pedagogic. A fost un profesor cu o vastă cultură şi cu mare talent de comunicare, foarte mult apreciat de specialişti şi mai ales de studenţi. Folclorul studenţesc susţinea că îşi concepea cursurile la restaurantul Capşa (sau, o fi fost Ambasador?), scriindu-şi ideile pe şerveţele ... Cursurile erau extrem de atractive, la ele audienţa participa direct, toată materia era clară şi părea o joacă (intelectuală), un duel cu problemele tehnice.

Academicianul Constantin Aramă (profesorul de teoria motoarelor cu explozie) îi portretiza măiestria pedagogică astfel: „(prof. Seleşteanu) Avea ştiinţa de a prezenta informaţia în mod complet, global, de la fenomen (până) la implicaţiile tehnice şi economice. Ca un vrăjitor, cu numai două axe de coordonate şi două-trei curbe, reuşea să concentreze toată esenţa problemei.

Generaţii întregi l-au considerat profesorul model şi cel mai apropiat lor. Adevărul e că cunoştea în detaliu problemele fiecăruia, indiferent că erau profesionale, sociale sau afective. Fiind atât de mult apreciat, devine un sfetnic al multora şi în afara cursurilor. Era permanent asaltat cu probleme tehnice dar şi cu solicitări de sfaturi pentru viaţă, din partea unei mulţimi de studenţi şi colegi. Din această cauză apare chiar un fel de mit, numeroşi ingineri lăudându-se că „el a fost studentul preferat al profesorului Seleşteanu”.

Printre altele, a scris cartea „Maşini energetice”, o lucrare de mare valoare tehnică, apreciată la nivel internaţional şi tradusă în mai multe limbi.   A ieşit la pensie în 1981 şi s-a sfârşit în 1984.

4. Cum am făcut rost de diploma de inginer

de Şerban Derlogea (din cartea STUDENT LA MECANICĂ-N „DOI”, Cu extensii înainte... şi-napoi
                                                  de Mihai Plămădeală, Bucureşti, 2014)

În viaţa mea de pensionar a reapărut – după o întrerupere de vreo 55 de ani - fostul coleg de an din facultate Mihai Plămădeală (în continuare „Mihai”), cu o rugăminte: să-i scriu câteva amintiri despre evenimentele legate de exmatricularea mea din facultate.

Aflu că între timp, afară de viaţa lui profesională cu ingineria mecanică, s-a ocupat şi de scris poezii, iar mai recent amintiri despre viaţa sa şi a familiei sale. Mihai n-a fost UTMist (membru al Uniunii tineretului muncitor), deci nu a fost invitat şi nu a participat la şedinţa organizaţiei pe an din anul IV, în care vreo 7-8 colegi am fost excluşi din ea (şi apoi exmatriculaţi din facultate, dar asta mai târziu, pe rând şi în mod mai puţin public). Mihai n-a avut aceiaşi soartă, dar necazurile nu l-au ocolit nici pe el în vremea aceea. Mi-a dat să citesc manuscrisul amintirilor sale despre studenţia la Politehnică – deci perioada cât a fost coleg cu mine. Are talent şi o memorie de „elefant”, aşa că textul său m-a încântat. Acuma aflu că ar vrea să-şi completeze amintirile/ textul despre acea perioadă cu contribuţiile unora din cei care au trăit excluderea şi exmatricularea.

Mi se pare o iniţiativă bună şi interesantă, pe care vreau s-o sprijin. Situaţia mi-a răscolit amintirile, care probabil zac bine mersi undeva în creier - deşi îmi par a fi foarte vagi. Memoria mea a fost mereu deficitară, ca să nu mai zic şi faptul că în ultima vreme e chiar de ocară: uit „de la mâna până la gură”, mai ales informaţiile, intenţiile şi faptele recente. Dacă nu scriu imediat „ce am de făcut”, abia a doua sau a treia zi îmi reamintesc – şi uneori asta mă costă... Dar storcându-mi neuronii, ca să scriu şi eu o „poveste pentru Mihai”, ce să vezi, mi-au venit amintirile; nu credeam că o să pot produce o poveste atât de lungă!? Aveau dreptate „bătrânii”: pofta vine mâncând...

Cred că pe de o parte înţelegerea vremurilor acelea nu poate fi deplină fără cunoaşterea unor evenimente zic eu definitorii, iar pe de alta, că orice amintiri de viaţă (scrise) dezvăluie firea, concepţia şi caracterul autorului – un spectacol fascinant. Orice autor e şi el un om, iar o viaţă de om este un univers (sigur că unele „universuri” sunt mai „mici”, altele mai „mari”), şi pot fi o comoară de informaţii utile pentru oricine vrea să priceapă (din cele păţite de alţii) ce e viaţa în general şi ce sau cum să facă, ca să moară cât mai târziu şi până atunci să trăiască drept, demn, sănătos.

Aşa că iată ce-mi mai amintesc din timpul studenţiei la Facultatea de mecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti, de pe strada Polizu, lângă Gara de nord. E vorba de perioada anilor 1954-61, una cu vremuri grele – pentru români şi pentru societatea românească.

Războiul mondial se sfârşise în 1945, după suferinţe de tot felul: de la unele mai uşoare, ca raţionalizarea hranei (vânzarea pe cartelă) sau bombardamentele americane (şi de teama lor, fuga/ refugiul familiei mele în provincie, împreună şi sub organizarea întreprinderii la care lucrau părinţii mei), până la cele cu adevărat dureroase, ca pierderile umane – prizonieri la ruşi, morţi şi răniţi pe front şamd. Dintre acestea, eu am avut parte de un unchi mort la trecerea Nistrului şi de altul rănit pe frontul de vest, în Cehoslovacia (acesta din fericire s-a vindecat şi a apucat 85 de ani). Recâştigarea Ardealului mai alinase jalea, dar pierderea Basarabiei şi ocupaţia armatei roşii continua să apese Ţara.

Totuşi, pacea se simţea: viaţa începea să se înveselească, lumea răsufla uşurată şi se apucase de „bussines as usual”; dar – curând au năvălit alte belele: marea secetă (cu foametea) din `46, apoi lupta ruşilor şi a cozilor lor de topor locale, pentru instaurarea comunismului, cu vârful aisbergului: fraudarea alegerilor, abdicarea regelui şi proclamarea republicii (populare), dar şi confruntările de stradă dintre comunişti şi opozanţi, în majoritate tineri, mai ales studenţi; apoi consecinţele: naţionalizarea, exproprierile, arestările, închisorile, „Canalul”, „fenomenul Piteşti” şamd. Eu eram prea mic (m-am născut în 1937, în Bucureşti, în România Mare!) ca să fiu părtaş activ la acele frământări politice - care influenţau însă foarte tare viaţa oamenilor obişnuiţi, dar atmosfera generală apăsătoare şi zvonurile ameninţătoare din discuţiile familiale nu puteau trece pe lângă mine ca briza mării. Mă zgâlţâiau - rău.

Căci tata şi mama, familia mea, erau foarte impresionaţi, ca să nu zic îngroziţi, de evenimente, de frica şomajului. În toate întreprinderile de stat, printre salariaţi se căutau „duşmanii poporului” pentru a fi daţi afară.

„Duşmanii” erau de multe feluri şi motive, însă de interes pentru familia mea au fost două criterii de selecţie: „ce politică faci şi ai făcut?” şi „ce avere ai şi ai avut?”. Fiecare întreprindere şi instituţie avea un „serviciu de cadre” (ulterior zis „de personal”, azi îi zice departament de „resurse umane”) care cerea de la fiecare salariat o declaraţie autobiografică. Aceasta se dădea pe un formular detaliat, la care întrebările cu politica şi averea se refereau nu doar la salariat, ci şi la părinţii şi fraţii lui, la soţiile acestora şamd, plus rubrica „mai aveţi ceva de declarat?” - adică să arăţi şi alte motive că eşti „duşman”.

Astfel de declaraţii am completat şi eu, de multe ori, la facultate, la serviciu etc. Era o treabă lungă şi complicată nu numai din cauza cantităţii mari de informaţii cerute ci şi din cauza minciunilor mai mari sau mai mici care trebuiau scrise ca să nu „te dea afară”. Cred că mai am şi azi printre hârtii un astfel de formular completat împreună cu familia, ca să coordonăm datele, pe care îl foloseam ca model, de pe el copiam apoi în declaraţiile pe care le predam la „cadre”.

„Cadrele” verificau declaraţia cuiva prin confruntare cu informaţii de la „binevoitori” şi cu declaraţiile din dosarele personale ale rudelor (indicate de „subsemnat” în declaraţia sa), aflate la serviciile de cadre de pe unde lucrau ele. Declaraţia salariatului şi cu notele sau informaţiile rezultate din verificare se adunau într-un vestit „dosar de cadre” (care evident, putea fi „bun” sau „rău”). În cazurile mai complicate, verificarea, chiar ancheta, se făcea cu ajutorul „Securităţii”. Rezultatul analizării declaraţiei era: rămas angajat – eventual retrogradat sau avansat, nu din motive profesionale ci „politice”, sau dat afară (pe atunci se zicea „epurat”, azi „disponibilizat”) şi apoi, uneori, chiar „umflat”, arestat, anchetat etc.

Vă daţi seama ce muncă grea, uriaşă, au avut de făcut „bietele” servicii de cadre (în colaborare cu organizaţiile de partid, de tineret sau UTM şamd)... Ce prilej a fost în perioada aceea pentru tras sfori, abuzuri, tocmeli, minciuni, compromisuri, trafic de influenţă şamd., ce confruntări de mentalităţi, caractere, credinţe etc... Pentru a supravieţui, pe la noi oamenii din vremurile acelea au făcut fără să vrea o şcoală de viaţă grea, complexă, dură, mult mai „bogată” în învăţăminte legate de supravieţuirea într-un stat totalitar decât contemporanii lor din Vest. De aceea, mai târziu, m-a fascinat mereu contactul cu vesticii, care mi se păreau de o naivitate şi credulitate dezarmantă, convinşi că „la ei/ lor nu li se poate întâmpla aşa ceva”. Văd însă că azi fac şi ei o şcoală asemănătoare, încet, încet, fără să vrea sau să se prindă, cu ajutorul crizelor şi a „lupilor de pe Wall Street” de tot felul, a taberelor de nomazi de tot felul, a teroriştilor şi luptei anti de tot felul şamd. Sic transit gloria mundi...  

Ei bine, în declaraţiile mele date la facultate au fost şi câteva „neadevăruri” (stabilite de părinţi, că ei erau „şefii”): unul era acela că bunicii după mamă n-au avut avere (la fel declarase deja maică-mea la cadrele ei, de frică să nu-şi piardă salariul cu care ne ţinea pe toţi, căci tata era mai „poet”).

De fapt, bunicii erau mocani, oieri săraci din Ardealul Austro-Ungar (zona Braşov-Săcele), emigraţi în Dobrogea, obţinută de România (Vechiul Regat) de la Turcia pe la 1880. Acolo turcii plecaseră, zona era depopulată, Statul voia s-o umple cu români şi invitase ardeleni. Pe (stră)bunici i-a împroprietărit cu vreo câteva zeci de hectare de pământ, iar ei mai adunaseră între timp vreo câteva sute de oi. Dar n-aveau şcoală, nu se pricepeau la agonisit, târâiau targa pe uscat, căci recolta depindea de ploi şi nu ştiu cum, dar mai mereu fusese secetă (aşa se povestea). Singura lor „realizare” a fost să-şi trimită/ ţină copiii la şcoală, ca măcar ei să scape de sărăcie. Noile autorităţi considerau însă că bunicii „avuseseră avere”, fuseseră „chiaburi” – deci iată „falsul” meu pe linia maternă. Desigur că în `47-48 bunică-mea (că ăl bătrân murise) a fost expropriată şi gonită din Dobrogea, a rămas săracă lipită pământului. A venit şi s-a adăpostit la noi în casă împreună cu două surori ale ei, care păţiseră la fel. Întindeam de salariile părinţilor mei şi trăiam cu toţii înghesuiţi, la comun cu altă familie (asta a durat până am terminat eu facultatea; de atunci am rămas cu groaza aşteptării la toaletă).

Taică-meu era conferenţiar la Facultatea de medicină veterinară. El nu se trăgea din familie cu „avere”, dar era un tip mai hâtru şi slobod la gură, se lua de noii săi şefi, avansaţi şi numiţi din motive politice, dar necorespunzători profesional. Aceia nu apreciau „bancurile” lui, nu-i rămăseseră datori, şi printre altele îl caracterizaseră în dosar ca (fost) „simpatizant legionar”. Ulterior l-au şi dat afară – el lucrând apoi ca medic veterinar la ţară, până la pensionare. Dar – n-a fost înscris la vreo mişcare sau partid politic şi a declarat că „n-a făcut politică”; la fel am scris şi eu. Fapt este că părinţii, sau bunicii mei n-au fost arestaţi sau închişi, ceea ce ar fi confirmat într-un fel acuzaţiile de „avere”, respectiv „politică”.

Ştirile de la rude (aveam o familie numeroasă şi pe vremea aceea legăturile de rudenie erau strânse) şi cunoscuţi, despre epurări, evacuări din casă, arestări, procese, foamete şi lipsuri materiale - erau spăimântătoare. Părinţii mei – ca şi restul familiei – n-au fost oameni prea viteji, curajoşi, întreprinzători, descurcăreţi etc., aşa că teama de pericolele posibile şi grija copiilor îi stresa rău, iar pe noi copiii, nu mai zic. Aş mai preciza că întreaga familie era o adunătură de fraieri (zic eu azi), foarte speriată de pericolul foametei, evacuării, domiciliului obligatoriu (mutării silite în altă localitate) şamd. sau de informaţiile şi zvonurile despre păţaniile victimelor represiunii.

De aceea, părinţii nici nu ne spuneau „tot” nouă copiilor (am avut o soră), ne ascundeau unele amănunte – de teama că involuntar, vom spune ce auzim în casă altor copii, sau la şcoală, sau vreunor „binevoitori”. Îmi amintesc ce bătaie am luat prin clasa doua sau a treia, după ce declarasem învăţătoarei că „tata a zis că o să-i gonim pe ruşi din ţară la fel cum i-am gonit şi pe nemţi, cu ajutorul americanilor”; femeia – de treabă, l-a chemat şi l-a avertizat pe tata. Din cauza acestei secretomanii a părinţilor, eu până azi nu ştiu diverse detalii din istoria familiei – şi nici n-o să le mai afle cineva.

Poate merită să amintesc fapta de „vitejie” a unui frate mai tânăr al bunicii (Vasile Roşculeţ), care ajunsese arendaş pe la Ciulniţa, prin Bărăgan. Gonit după expropriere, se pripăşise cu soţia în Brăila, unde lucra pe un şantier. Probabil că îl râcâiau evenimentele şi presa epocii, încât s-a apucat să „protesteze” – adică să scrie anonime la ziare. Reproşurile lui se refereau la minciunile şi laudele din articole, despre „măreaţa” URSS, despre „eliberarea” adusă de Armata Roşie, despre „fericirea” adusă de comunişti şamd. Avea ce avea mai ales cu o ziaristă vestită de la Scânteia (ziarul şi „organul” partidului) – Florica Şelmaru, pe care o dezmierda în scrisori cu vorbe gen „curvo”, „scroafo” şamd. Evident că după câteva scrisori, folosind analize grafologice, Securitatea l-a prins. După ce i-a tăbăcit pielea, l-a trimis la „reeducare” în deltă, la tăiat stuf; a scăpat viu din cauză că era oricum călit de lucrul pe câmp.

Am avut noroc că părinţii mei au avut totuşi „serviciu”, adică salariu (chiar dacă taică-meu a fost şi şomer de câteva ori), ca să trăiască şi să-şi întreţină familia numeroasă. Bine că erau consideraţi doar „mici burgheji”, care, pentru a deveni demni/ capabili să se adapteze noii orânduiri sociale, puteau fi reciclaţi la locul de muncă, cu ajutorul organizaţiei de partid, a învăţământului politic şamd. În schimb, foştii „marii moşieri” sau „marii burgheji”, sărăciţi prin naţionalizări, exproprieri, confiscări etc., nu-şi puteau câştiga o pâine decât lucrând ca necalificaţi indiferent ce studii/ competenţe aveau. Veniturile părinţilor mei n-au fost mari niciodată, aş aminti că ei n-au reuşit să devină proprietari, abia eu şi soră-mea am reuşit să adunăm bani ca să ne cumpărăm locuinţe.  

Ca să revin la „povestea pentru Mihai”, am intrat în 1954 la facultatea de mecanică cu „diploma de merit” luată la absolvirea celor 11 clase de liceu (liceul de băieţi nr 9/ LB9, azi Spiru Haret, din Bucureşti), fără examen de admitere (am dat totuşi un interviu – vezi memoriile lui Mihai). Declaraţia mea pentru cadre, inevitabilă la înscrierea în facultate, a fost luată de „bună” şi am fost primit (de amintit că „duşmanii de clasă/ ai poporului” şi rudele lor nu aveau voie să facă facultate, trebuiau să-şi câştige pâinea la „munca de jos”, fizică, grea – şi prost plătită). Şi - şcoala a mers bine mersi înainte...

În anul III de studii s-au cerut studenţilor opţiuni pentru secţia/ specializarea dorită din facultatea de mecanică. Pe baza mediei şcolare bune, eu am cerut înscrierea la secţia „aviaţie”. Aici am încurcat-o, căci pentru această secţie amatorii au trebuit să completeze o nouă declaraţie autobiografică. Evident că am dat-o cu răspunsurile identice celor date la înscrierea în facultate. Din păcate (pentru mine), de data aceasta „Cadrele” de la Politehnică (serviciu condus de „tovarăşa Silaghi”) verificau „pe bune” declaraţiile; poate că autorităţile se temeau că cei ce studiază aviaţia vor avea ulterior posibilitatea să fugă „afară”, sau să bombardeze CCul (sediul conducerii partidului), sau dracu’ ştie ce mai credeau. Probabil că s-au dus cu a mea la locurile de muncă ale părinţilor, unde au confruntat-o cu „dosarele de cadre” respective. Acolo scria mai multe, aşa ca au descoperit „problemele” din ea.

Prima consecinţă – imediată: neadmiterea la „aviaţie” – am fost repartizat la secţia „maşini termice” (motoare, turbine, cazane etc.). Nu mai ţin minte dacă secretariatul facultăţii a justificat refuzul, dar pe de o parte situaţia generală impunea supunerea tacită, iar pe de alta – mai erau şi alţi colegi în situaţia asta, deci, treacă... Şi - şcoala mea a mers bine mersi mai departe...

A doua consecinţă – după un an: excluderea din UTM, în anul IV. Mai ţin minte doar că a fost o şedinţă „mare” şi lungă (vreo 6-7 ore), cu mulţi participanţi – căci aproape toţi studenţii erau membri ai Uniunii Tineretului Muncitor (ulterior a devenit UTC – tineretul comunist). Am fost excluşi câţiva colegi, uite că nu mai ştiu care (îi reţin pe Alexandru Epure şi Mircea Ivănescu), nici cum şi-au justificat propunerile de „sancţionare” cei care le făceau (în cazul meu parcă au fost despre ascunderea adevăratei origini de burghezo-moşier; la alţii cererea de emigrare în Israel şamd.). Îmi amintesc că nu am fost prea afectat de „excludere” – deşi nu era deloc de „bine”; cred că eram pregătit, căci auzisem deja zvonuri despre scopul şedinţei, mai aveam şi alte motive să fiu „mulţumit” că nu era mai rău ... Şi - şcoala a mers „bine mersi” mai departe...

A treia consecinţă – după încă un an: exmatricularea din facultate, în anul V, după terminarea cursurilor din primul semestru. Dintre colegii excluşi din UTM, primul exmatriculat a fost colegul Sandu Epure, încă în anul IV. În cazul meu, evenimentul s-a petrecut mai târziu, la primul examen din sesiunea de iarnă. Aceasta era şi ultima din cariera de student, căci în semestrul doi nu se făceau cursuri, doar se întocmea proiectul de diplomă, în vară era examenul de susţinerea proiectului, după care urma „repartizarea în producţie” şi terminarea facultăţii.

Examenul era la „Centrale termoelectrice”, cam pe la 15 ianuarie 1959. Mă pregătisem, fusesem şi la câteva întâlniri de pregătire cu profesorul, totul părea în ordine, m-am prezentat la examenul care începea după amiaza. Dar, verificând catalogul, profesorul zice: dumneata nu figurezi aici. Eu – cum adică să nu fiu? Îi arăt carnetul de student cu notele de la examenele mai vechi, profesorul era nedumerit, şi zice: ia du-te la secretariatul facultăţii să vezi ce e. Mă duc, era aproape, iar acolo – catastrofă: secretarul îmi spune că primiseră de la Rectorat o notă cu „următorii studenţi au fost exmatriculaţi”; pe listă parcă nu eram singurul; evident că urma să nu mai dăm examene etc. Cu mine de faţă a expus hârtia la avizierul facultăţii – şi gata. Am plecat acasă să anunţ familia.

După excluderea din UTM exmatricularea nu mai era chiar atât de surprinzătoare, însă lovitura era totuşi dură.

A doua zi am fost cu taică-meu la şcoală, la Rectorat (rector era unu` Dinculescu), unde mi s-a adus la cunoştinţă motivul exmatriculării: „fals în acte publice” – în declaraţiile de cadre. Am fost îndrumaţi la serviciul Cadre, unde şefa – tovarăşa Silaghi (mare javră, o ţin minte şi azi, la fel ca pe cutremurul din `77) ne-a spus că: n-are ce discuta, şi ei au aflat sau ştiu „adevărul”, şi studentul „ştie ce-a declarat fals”, aşa că n-are rost să mai pierdem timpul; deci - bună ziua. Dar – ce-i de făcut ca să lămurim situaţia? Nu ştim; bună ziua.

Au urmat tot felul de cereri şi „memorii” depuse la Rectorat, la Minister, la diverse organe de Partid, pentru reconsiderarea cazului/ restabilirea adevărului/ reprimirea mea la facultate; degeaba.

După vreo două luni, am început să mă obişnuiesc cu situaţia, viaţa mergea totuşi înainte. Am început să-mi caut ceva de lucru, că nu era să stau degeaba la nesfârşit. Căutam o muncă mai tehnică, spre mecanică, dar când angajatorii auzeau că n-am nici o calificare, în schimb am un „dosar prost” şi fusesem exmatriculat, mă respingeau.

Prin vară, unchiu-meu (cel rănit în război), care era inginer agronom, mi-a găsit printr-o cunoştinţă un loc de muncă la atelierul mecanic de la o staţiune agricolă, la vreo 30 km. de Bucureşti. Acolo am găsit oameni de treabă, mai ales un excepţional maistru mecanic (şi Om), domnul Georgescu, care m-au ajutat să mă calific rapid la locul de muncă – mai întâi ca tractorist, apoi ca mecanic agricol. Munceam zi-lumină pe câmp la secerat, treierat, arat, cosit, semănat, iarna la reparaţii în atelier. Din cauza bunei purtări m-au (re)făcut şi UTMist, ne ştiind de sforăriile de la oraş, sau ne luând seama la ele. La „ţară” nu era situaţia la fel de strictă ca la „oraş”. Ajunsesem foarte bine apreciat acolo, dar viaţa departe de familie mi se părea grea. Cu noua mea „calificare” şi fără a mai aminti „dosarul”, am găsit de lucru la un atelier mare de reparaţii auto, prin Colentina, unde m-am mutat în 1960. Acolo am lucrat câteva luni, până când Fănică Cristescu, un fost coleg de facultate exmatriculat şi el, m-a anunţat că un institut de proiectări nou înfiinţat caută oameni şi angajează pe cei ca noi – cu studii tehnice şi fără diplomă. El se angajase.

Era vorba de Institutul de proiectare pentru laminoare (IPL). Am dat probă şi am fost angajat imediat ca desenator tehnic.

Directorul IPL era un om deosebit, inginerul Peisie Wechsler, fost şef la uzinele/ laminorul de ţevi Malaxa din Bucureşti. Pe de o parte era om de mare omenie, pe de alta se cunoştea bine „de pe vremuri” cu diverşi ştabi ai vremii,  foşti ilegalişti deveniti politruci, gen Chivu Stoica etc., în contul cărora îşi permitea să nu respecte toate „indicăţiile” şi reglementările absurde, care ar fi periclitat „îndeplinirea planului”. La data aceea planul era foarte mare (şi la fel a rămas până în `90): era vorba de industrializarea forţată (în domeniul metalurgiei) pentru victoria urgentă a comunismului (apoi a socialismului etc.). Din cauza lui Wechsler IPLul devenise o oază de adăpost pentru numeroşi ingineri valoroşi cu dosare proaste: fie cu originea nesănătoasă, fie cu cerere de emigrare în Israel; dar avea o producţie (de proiecte pentru noile uzine de laminoare) remarcabil de mare şi bună, aşa că partidul închidea ochii.          

Între timp mai depuneam memorii pe ici, pe colo, ca să fiu reprimit în facultate, la care anexam recomandări călduroase de la locurile de muncă. Din contactul cu „producţia” înţelesesem cât de folositoare poate fi o „diplomă de inginer”. Nimeni însă nu mă primea în audienţă, ca să stea de vorba cu mine despre exmatriculare sau reprimire. Nu aveam nici un răspuns de la vreo cerere.

De aceea oarecum surprinzător, prin septembrie 1960 m-am trezit acasă cu o scrisoare de răspuns la unul din memoriile depuse la Ministerul învăţământului – că „cererea dvs s-a analizat şi aţi fost reprimit în anul V la facultatea de mecanică etc.”. Cred că se schimbaseră cumva condiţiile politice din ţară, sau cele internaţionale, căci la mine nu se schimbase nimic în declaraţii. Poate însă că au contat şi recomandările colegilor de muncă – de la ţară, sau de la reparaţii auto, pe care le tot anexasem la memorii şi care dovedeau că fusesem „reeducat” prin „muncă de jos”. Am fost primul reprimit la facultate dintre colegii de an exmatriculaţi; îmi amintesc că unii din ei m-au contactat apoi ca să le spun „ce făcusem” ca să am succes. De altfel, toţi au fost reprimiţi de-a lungul timpului şi au terminat studiile de inginerie.  

M-am reînscris, am repetat cursurile din primul semestru al anului V, am dat examenele, apoi am făcut proiectul de diplomă, am luat examenul respectiv, am terminat facultatea cu nota 10 - în `61. În tot timpul acelui an de studiu lucram în continuare la IPL, învoindu-mă sau luând scurte „concedii de studii” ca să fiu prezent şi la facultate. La IPL am găsit o mare înţelegere pentru situaţia mea şi tot sprijinul ca să pot termina facultatea. După experienţa mea din producţie şi de viaţă, acum facultatea mi s-a părut uşoară. Eram mai bătrân cu doi ani ca mulţi din noii colegi, care au fost foarte prietenoşi cu mine. Nu mai zic ce frumos s-au purtat toţi profesorii cu mine la examene, căci fie mă recunoscuseră, fie aflaseră povestea mea; dar şi eu învăţam bine.

Deşi aveam notă mare şi teoretic puteam alege un post în Bucureşti, din cauza dosarului am fost repartizat la Hunedoara, un fel de surghiun, la capătul lumii. Trebuia să mă duc, diploma de inginer se elibera numai după ce munceai 3 ani ca stagiar în locul indicat de Comisia de repartizare. După toate câte le îndurasem ca să obţin diploma, n-avea rost să nu continui eforturile.

Aşa că am plecat de la IPL şi am făcut toată stagiatura la Hunedoara, pe şantierul de construcţia noilor laminoare de la Pestiş. Întreprinderea de construcţii şi montaje siderurgice din Hunedoara (ICSH) ducea mare lipsă de ingineri – căci pe de o parte celălalt mamut industrial local - Combinatul siderurgic, avea prioritate la racolarea acestor „valori” (oferind locuinţă şamd.), iar pe de alta tocmai ce crescuse peste noapte, din cauza sarcinilor uriaşe legate de dezvoltarea Combinatului.

Aceasta se făcea cu utilaje ultramoderne importate din RFG – la vremea aceea o adevărată răscoală din partea României, o dovadă de nesupunere tehnică şi de politică internaţională faţă de dominaţia URSS. Răscoala, de fapt contractul cu o firmă/ ţară capitalistă, fusese posibilă din cauza plecării din Ţară a trupelor de ocupaţie sovietică, în `58. Noi am fost prima ţară scăpată de armata „eliberatoare”, care de obicei, istoric, după ce ocupa ceva, nu mai pleca „în veci” – vezi Transnistria şamd.; pentru comparaţie, din RDG ruşii au plecat abia în 1990 (plătiţi cu multe miliarde de mărci)! Se zvonea că acest succes diplomatico-militar a fost realizat de Gheorghiu Dej cu un butoi de ţuică, dăruit lui Hruşciov într-un moment favorabil... Prin `63, ţin minte că Hruşciov a vizitat România şi a fost plimbat şi pe la Hunedoara (eu eram acolo), unde a văzut şantierul gigantic şi tehnica nemţească. A priceput ce prost fusese când cedase – atunci s-a mai îmbătat odată de necaz; dar apoi s-a răzbunat: l-a omorât pe Dej prin `65, iradiindu-l pe „Ghiţă” când acesta s-a dus într-o delegaţie la Moscova.

În Hunedoara şi pe şantier am descoperit o lume total diferită de ce ştiam, ajunsă aici fie pentru „reeducare”, fie ca să-şi piardă urma, căci şantierul angaja pe oricine, n-avea treabă cu dosarele de cadre. Acolo era cam ca la mină (Petroşaniul era pe aproape...), unde „minte nu se cere, prost să fii da’ s-ai putere”, sau ca un fel de Far West. Cam o treime din salariaţi erau foşti sau potenţiali deţinuţi politici, altă treime – foşti sau potenţiali deţinuţi de drept comun, restul - o adunătură pestriţă: ţărani şi necalificaţi din toată ţara, fete de moravuri uşoare şi câţiva meseriaşi, câţiva localnici şi nişte greci refugiaţi aici de mici copii, cam cu forţa, prin `46. Atunci, părinţii acestora, comunişti răsculaţi conduşi de generalul Nikos Beloianis, aproape puseseră mâna pe putere în Grecia, dar au fost înfrânţi de armata greacă, însă numai cu ajutor străin, că aşa fusese înţelegerea de la Yalta; altfel, Grecia era azi o ţară comunistă. (Grecii se bat de mult cu Vestul Europei, nu de câţiva ani...; pentru comparaţie, pe vremea aia la noi oamenii sperau că „vin americanii” şi erau partizani anticomunişti în munţi. De fapt – proşti şi grecii, proşti şi românii, să creadă în minciunile „marilor păpuşari”).

Deşi de la Bucureşti repartizarea mea, ca „specialist” în maşini termice (motoare etc.), era la secţia de transporturi a ICSH (cred că la întreţinere/ reparaţii camioane), direcţia m-a numit imediat pe şantier, unde le „frigea lor buza”, maistru peste vreo 50-60 de oameni care montau instalaţii speciale pentru laminoare (acţionări hidraulice, ungere, desţunderizare etc.); după o vreme am avansat inginer.

Locuiam în căminul de nefamilişti ai întreprinderii, într-o cameră cu 5-6 oameni cazaţi în ordinea angajării – deci oameni de toate felurile, indiferent de studii etc. Noroc că am avut printre colocatari un coleg de promoţie (un ardelean grozav), tot termist repartizat acolo – Mirel Vanca, care mi-a fost coleg şi pe şantier, la montaj instalaţii.    

Aproape toţi subalternii erau mai vârstnici ca mine, de la unii supercalificaţi (şefii de echipă, de la care am „furat meseria”, căci habar n-aveam de instalaţiile metalurgice) până la alţii necalificaţi. Pe şantier se lucra 10 ore/ zi, 6 zile/ săptămână, indiferent de anotimp etc. Sosisem la Hunedoara tobă de carte, de teorie inginerească; aproape toată nu mi-a folosit la nimica, deoarece sarcinile mele erau de supraveghere, descifrarea desenelor şi aprovizionarea cu materiale (ţevi, robineţi, echipamente din import etc.), împărţirea „acordului” (salariului muncitorilor), protecţia muncii (evitarea accidentelor de muncă), interfaţa „trupei” cu celelalte servicii: direcţie, tehnic, financiar, administrativ, transporturi şamd. Nici vorbă să folosesc integrale sau alte savantlâcuri, armele mele erau desenul tehnic, matematica elementară, limba germană şi bunul simţ; în schimb, grosul activităţii mi se baza pe competenţe din care nu se studia nimic în facultate: liderşip, programarea producţiei şi relaţiile interumane – căci pentru subordonaţi trebuia să fiu o combinaţie, să zicem, de căprar, învăţător, plutonier, primar, boier şi preot/ duhovnic... Chiar dacă învăţătura din facultate nu mi-a stricat, ba dimpotrivă, după contactul cu producţia pot zice că altfel ar fi trebuit concepută curricula. Dar asta e altă chestiune.

Pentru mine, tot răul – spre bine: contactul cu tehnica modernă şi specialiştii germani veniţi pentru asistenţa tehnică de montaj şi punere în funcţiune m-a marcat, căci din motorist/ turbinist/ cazangiu etc. cum mă pregătisem la facultate, am devenit laminorist – deşi nu studiasem nimic în acest domeniu. Ba, chiar unul familiarizat cu tehnica modernă, practic necunoscută încă la noi în ţară. Iar în 1964 am reuşit să obţin hârtia mult visată – diploma de inginer. Cu ea am revenit la IPL, unde am rămas până aproape de pensionare. Acolo am ajuns inginer proiectant de laminoare - cu care am „umplut” combinatele sau uzinele din Galaţi, Târgovişte, Iaşi, Oţelul Roşu şi altele.

Povestea carierei mele inginereşti nu mai ţine însă de amintirile din facultate; dar pe acestea nu le-am terminat încă, deoarece trebuie să mai spun ceva „interesant”, anume: o a patra consecinţă a descoperirilor tovarăşei Silaghi de la Cadrele Politehnicii, despre biografia mea. Asta s-a petrecut tot în anul III (deci strict cronologic, ar fi fost de fapt a doua) şi emoţional a fost cea mai „dură”: o discuţie lungă cu „Securitatea”, la sediul/ mama ei. Pentru a expune această păţanie trebuie s-o iau însă ceva mai de departe.

În octombrie `56 a avut loc revolta anticomunistă şi antisovietică de la Budapesta – un eveniment marcant al istoriei europene din secolul trecut. Tot lagărul sovietic (adică zona ocupată de ruşi după războiul mondial) fierbea şi spera. Regimurile comuniste din ţările ocupate, impuse de ruşi dar confruntate în continuu cu împotrivirea populaţiei, luau măsuri peste măsuri fie ca să mai înşele oamenii şi să-i potolească, să nu facă la fel ca ungurii, fie dimpotrivă, ca să-i strângă mai tare în chingi cu supravegherea şi pedepsele demonstrative. Ai noştri au ales varianta a doua, cea dură. Evident că revolta populaţiei creştea, dar Securitatea acţiona şi mai tare.

În vremea aia eram în anul III şi în program, între cursuri aveam şi o pauză mare (vreo 10-15 minute), în care mai ieşeam să ne plimbăm şi să ne aerisim pe stradă. Aşa se face că într-o astfel de plimbare cu colegii, am văzut cu uimire vreo două–trei cadavre de oameni morţi, împuşcaţi, zăcând pe Calea Griviţei, la intersecţia cu strada Polizu, pe trotuarul opus Politehnicii. Lumea, multă (zona Gării), se uita cu milă şi teamă la ei, printre trecători se şopteau explicaţii: ăştia sunt „partizani” etc. Se prea poate ca şoaptele să fi fost ale unor securişti, naiba ştie. Am auzit că şi în alte locuri din Bucureşti au fost astfel de „demonstraţii” de forţă. Destul ca lumea să fie îngrozită, exact scopul dorit de regim.

Tot cam atunci, fostul coleg de liceu Alexandru (Andi) Dincă, student la Drept, mă invită pentru a doua zi (5.11.1956) în piaţa Universităţii, la o manifestaţie a tineretului/ studenţilor, de sprijin pentru revolta de la Budapesta. Eu, gata, hai la „rivuluţie”! Ce prost eram...

A doua zi de dimineaţă m-am dus la cursuri, ca să mai racolez vreun coleg, de „încredere”. O paranteză: cum era pe vremea aia cu „încrederea” şi comunicarea între colegi etc. Chiar dacă nu aveam prea mult timp liber, pentru că era foarte mult de învăţat, de făcut „proiecte”, relaţiile între noi erau bune, prietenoase, însă ne temeam toţi unii de alţii. Peter Mueller, un coleg de an mai mare ca vârstă, mi-a mărturisit odată: mă Şerbane, noi doi suntem „prieteni”, dar eu n-am curaj „să merg cu tine la furat cai”. Cred că asta era o expresie din folclorul lor săsesc/ ardelenesc, de pe vremea când pedepsele pentru hoţii de cai o fi fost spăimântătoare, încât trebuia să deschizi bine ochii cu cine te înhăitezi la fărădelege. Aşa am aflat eu de la el diferenţa între „prieten” - şi „camarad” de luptă.

Mi-l mai aduc aminte pe Mueller (cu care mai târziu am reajuns coleg de muncă şi la IPL), care în pauza dintre cursuri, împreună cu alţi câţiva colegi mai făloşi, se „dădeau mari” faţă de roiul de colege „admirative” („roi” care avea doar 2-3 membre, restul de vreo 250 de studenţi din an fiind băieţi). Ei loveau cu fruntea în burlanele de scurgerea apei de ploaie de pe acoperişul amfiteatrului LA (lângă turbosuflanta pentru verificări aerodinamice) pentru a turti sau imprima urme; asta era un teribilism, o „prostie” la modă pe atunci. Amintesc că ulterior proporţia de fete faţă de băieţi a crescut la „Mecanică” ameninţător şi chiar dezastruos, câteva decenii mai târziu. Zic şi eu, trecut azi prin diverse şantiere, uzine, cârciumi şi conversaţii „muncitoreşti”: „Mecanica” nu e pentru fete, e muncă grea, murdară şamd. Criteriul notelor (mai) mari nu este bun sau suficient pentru selecţia într-o astfel de meserie (aşa cum au stabilit diverşi factori administrativo-politici, de fapt nişte Nastratini).

Prin anii `90, la o întâlnire cu foştii absolvenţi (nu mai ştiu din care an, că eu particip, cu întreruperi, la serbările a două serii/ promoţii, cea din `59 şi cea din `61), profesorul Buzdugan, mare savant, academician etc., invitat la sindrofie şi întrebat de ce predă la Electronică – unde Rezistenţa e numai de decor - şi nu la Mecanică, unde e bază, iar valoarea lui profesională ar conta cu adevărat, ne-a spus: mă băieţi, n-am vrut să mă mai prostituez! Şi a continuat: la Mecanică, numărul de fete dintr-un an crescuse atât de mult iar cel de băieţi scăzuse până acolo că abia mai era pe ici pe colo câte unul, încât nu mai aveam cu cine să discut. Fetele tocesc şi ştiu „tot”, dar am întrebat-o la examen pe una care mă „sufocase” cu răspunsurile ei docte despre „şurub”: domnişoară, dar dta ai văzut vreodată cum arată un şurub, l-ai pipăit? Iar ea mi-a confirmat candid: nu domnule profesor! Atunci mi-am zis „în barbă”: la astea nu mai e de mine...

Revenind la „încredere”, alt exemplu: mărturisesc că eu abia acum l-am „descoperit” pe Mihai, citindu-i memoriile, că e fugit cu familia din Basarabia, că a avut 7 fraţi, că el mai făcuse un an la ASE (ISEP) înainte de a fi noi colegi şamd. Pe vremea aia nu discutam „biografii”, toţi aveam ceva de ascuns şi ne feream. Eu îl văzusem mai matur, cu o figură ceva mai asiatică - îl credeam venit de la Facultatea muncitorească. Iar pe atunci „nu aveam încredere să merg la furat cai” decât cu Dan Cosmulescu (coleg de an) şi cu Andi Dincă (student la Drept) – ambii foşti colegi de clasă la liceu, deci cunoscuţi de multă vreme. Aşa se face că dintre colegii de an l-am invitat la manifestaţia de la Universitate doar pe Dan; el a refuzat să vină; era mai precaut, mai „copt”. Andi şi cu mine – eram mai creduli, inconştienţi; credeam că putem „schimba lumea”, cum citisem în cărţile de aventuri; evident că afară de entuziasm şi inconştienţă, n-aveam nici o altă pregătire sau competenţă în acest sens – de altfel, „ca tot românul”.

Ceva mai târziu am plecat de la şcoală (am chiulit) şi am ajuns la Universitate unde m-am întâlnit cu Andi. Era şi el singur. Ne-am plimbat amândoi în jurul Universităţii, apoi pe lângă statui: era puzderie de lume, de tineri - dar şi de trupe ale securităţii, pe jos şi în camioane. O fi fost ei mulţi şi în civil. Dincă aflase că „cineva”, un iniţiator sau organizator, urma să se caţere pe statuia lui Mihai Viteazu` să ţină o cuvântare. Dar constatarăm că în ziua aia era imposibil să facă cineva un astfel de gest, din cauza numărului enorm de mare de securişti. „Se aflase”! Atmosfera de teroare era „pipăibilă” în zonă. Toată lumea „mergea”, era „în trecere”, nimeni nu stătea pe loc - ca să poată fi acuzat că ar fi la vreo manifestaţie, ceva etc. Eu n-am întâlnit nici un cunoscut, nu s-a întâmplat nimica special. După puţină vreme m-am despărţit de Andi şi am plecat fiecare la treburile noastre. Aparent totul se terminase, acţiunea tineretului şi studenţilor din Bucureşti pentru sprijinirea ungurilor se „fâsâise” – şi gata. Dar – n-a fost deloc aşa!

După câteva zile, aflu că Andi a fost arestat şi a dispărut! Apoi – acelaşi lucru despre alţi foşti colegi clasă din liceu, care probabil fuseseră şi ei prin Piaţă... Eu eram cu „pantalonii plini” de frică, că de la Andi vor ajunge şi la mine. Şi totuşi – arestarea mea întârzia, viaţa curgea ca „de obicei”. Totul era „normal, firesc” (acelaşi „firesc” pe care îl aruncă şi invocă azi despre faptele lor toţi politicienii prinşi cu vreo potlogărie sau ticăloşie).

Aşa se face că în vacanţa după sesiunea de examene din ianuarie `57 eram pe la amiază cu Cosmulescu pe Calea Victoriei, pe la Poşta mare (azi Muzeul naţional de Istorie), când mă acostează doi civili care se recomandă „de la poliţie” şi mă invită să merg cu ei să dau nişte lămuriri. Despre ce e vorba - întreb eu. Nu putem vorbi aici, nu e mare lucru, zic ei, dar vă „rugăm” să veniţi. Îmi zic: asta e, m-au aflat; mă despart de Dan şi plec cu ei spre sediul poliţiei, care era aproape, discutând una-alta. Ce să fug, unde să ajung...; eram paralizat.

Văd că ajungem şi depăşim clădirea poliţiei, zic: păi, nu intrăm aici? Nu, zice unul, mergem în „altă parte”. Descopăr că „partea ailaltă” era chiar sediul Securităţii, pe vremea aia în clădirea care ulterior a ajuns sediul CC al PCR, din faţa Palatului Regal. Era chiar „Templul Groazei”. Aflasem că la etajele sale din subsol sunt numeroase celule de detenţie şi anchetă preliminară; ulterior, cei „rezolvaţi” erau duşi în alte locuri (Jilava, Rahova, Malmaison etc.).

Intrăm, „portarul” mă înregistrează, ajungem într-o cameră cu o masă, câteva scaune şi un dulap metalic; restul - gol. „Băieţii” scot un dosar mare, se uită în el şi încep să mă întrebe despre declaraţiile mele din autobiografie, despre care ei ştiu că sunt false pentru că „bunică-tu avea avere” şi „taică-tu a fost legionar”. Eu neg - sunt mic, eram copil pe vremea aia, nu ştiam şi nu ştiu nimica; ei cu „ba pe a mă-tii” – în fine, discuţii, ameninţări, ţipete (nu m-au lovit), dar - nimic despre manifestaţia din Piaţa Universităţii!? Aşteptam cu inima cât un purice să vină acuzaţia adevărată, să trecem la „lucruri serioase”, dar – nimica din toate acelea.

Azi – îmi dau seama că nici un informator de la Politehnică nu m-a văzut la Universitate şi nici n-a ştiut că mă duc sau am fost acolo, dar mai ales că Andi nu m-a turnat la anchetă! La ei – la Drept, Teatru, alte „umanioare”, probabil că Secu şi turnătorii lor erau mult mai breji. La Politehnică o fi fost Secu mai paşnică, deoarece şcoala era incomparabil mai grea decât la ceilalţi, încât studenţii n-aveau mult timp liber şi aşa de multe „idei” - zic şi eu, acuma. Dar în timpul anchetei – pentru mine toate posibilităţile/ pericolele erau „posibile”.

Între timp, cei doi securişti ai mei se mai despărţeau, pleca unul din cameră şi cel rămas făcea pe „binevoitorul”, continua să mă prelucreze dar îmi promitea că dacă recunosc şi declar „adevărul” o să-mi fie „bine” etc., apoi se schimbau şi celălalt făcea pe „durul”, mă ameninţa că dacă nu spun ce vor ei o să sufăr la închisoare etc. Eu eram terminat, de frică, de oboseală, de foame, de nesiguranţă. Nu ştiam ce vor, cât o să „stea de vorbă” cu mine, ce urmează şamd. Cred că ei, când plecau din cameră, se duceau la cantină... Îmi amintesc şi că în timp ce mă ameninţau cu dosarul gros, chipurile plin cu „dovezi” ale acuzaţiilor lor, am reuşit să zăresc că marea majoritate a foilor din el erau albe!? Căci – „dosarele nu ştiu tot” („vorba” lui Mihai). Dar teama de arestare, la fel cum păţise Dincă, pentru mersul la Universitate, mă apăsa. Securiştii nu m-au bătut, nu mi-au cerut să devin informator, cred că aveau destui. „Bine” au făcut, nu cred ca aş fi rezistat, poate că aş fi acceptat doar ca să scap de acolo, gândindu-mă că „oi vedea eu...”. („Mor” când văd ce istericale fac azi diverşi „viteji” de mucava care condamnă şi demască doar turnătorii – fără însă să zică ceva de securiştii care îi racolaseră etc. Să-i fi văzut eu pe vitejii de azi - acolo şi atunci, faţă în faţă cu Secu...).

Discuţia cu ei a durat până pe la orele 23-24, când mi-au dat drumul să plec acasă, după ce m-au pus să semnez un angajament că „nu voi spune nimănui ceva despre întâlnirea asta” şi mi-au spus „să-mi bag minţile în cap”. Am ajuns acasă, ai mei erau disperaţi, s-au bucurat enorm când am apărut. Lor le-am spus ce-am păţit, dar altora nu – am respectat „angajamentul” până după „Loviluţia” lor din`89...

Am impresia (tot o presupunere actuală) că Securitatea ceruse Cadrelor de la Politehnică să le indice studenţii care ar fi putut fi capabili să facă vreo agitaţie legată de unguri etc. ca să „discute” cu ei şi să-i sperie sau descurajeze. Probabil că discuţii ca a mea au avut şi alţi colegi, alţi studenţi, de la alte institute etc. – dar nu am aflat. De altfel, în acest scop, în perioada aceea s-au luat multe măsuri diverse şi variate de manipulare şi înfricoşare: din categoria „zăhărel” ţin minte o mare şedinţă „cu tot anul”, ţinută de nişte unii care s-au prezentat „studenţi de la UTM” (erau de fapt securişti) care ne-au spus că Partidul (în luminăţia lui) s-a gândit să afle ce vor studenţii, adică noi – şi să le spunem deschis ce ne place din viaţa publică şi politică, ce nu ne place etc. Evident că nimeni n-a avut ceva de zis... Era prea bătător la ochi. Mai aflasem şi noi câte ceva despre reprimarea studenţilor de la Timişoara, care reuşiseră să facă manifestaţia pe care bucureştenii au intenţionat s-o facă dar n-au mai apucat şamd.

Curând am aflat că Andi şi ceilalţi foşti colegi de liceu fuseseră judecaţi şi condamnaţi la închisoare; după câţiva ani au ieşit, dar au avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan, până în `64 când a fost marea eliberare şi toţi s-au întors acasă, la fel ca toţi deţinuţii politici din România. I-am păstrat o adâncă recunoştinţă lui Andi pentru că nu m-a turnat la anchetă. Ar fi fost uşor, chiar inevitabil... Ce „Om” – păcat că s-a dus dintre noi atât de repede...

După „eliberarea” din „Templu” mă aşteptam mereu să fiu arestat, încât ceea ce a urmat: excluderea din UTM, exmatricularea, „exilul” la Hunedoara, au fost evenimente şi necazuri relativ „uşoare”. Am scăpat de teama închisorii târziu, mult după `64, iar de a lui Secu’ abia după `89, asta ca să vedeţi ce efect puternic a avut manevra lor asupra mea, sau, ce „căcăcios” eram – cum vreţi s-o luaţi. Dar pentru mine au fost şi alte concluzii, învăţăminte şi urmări ale acelei discuţii, o adevărată „întâlnire de gradul III” care mi-a modelat restul vieţii. Eu încerc să trag învăţăminte din orice păţanie – indiferent că e a mea sau a altuia, ca să văd dacă, sau la ce le pot folosi. Cred că doar proştii vor să le încerce singuri pe toate, ei nu cred şi nu folosesc experienţele altora. Aşa că întreb/ citesc/ ascult/ culeg/ adun informaţii şi opinii de la cât mai mulţi oameni. Sunt mereu atent, vigilent. Aspectul acesta se datorează probabil experienţelor de viaţă (mai ales celor descrise mai înainte), dar şi studierii îndelungate a artelor marţiale, ca hobby. Am tot căutat să înţeleg ceea ce am păţit/ trăit, şi să caut soluţii pentru a putea să mă descurc mai bine „data viitoare” – dacă evenimentele se vor repeta. Iată câteva din lecţiile învăţate – atunci şi mai târziu, căci nu le-am prins imediat pe toate, nu eram chiar atât de „genial”:

- Am priceput că singurul lucru sigur pe lumea asta e nesiguranţa, că nu poţi ştii ce o să-ţi aducă viitorul; dar asta nu însemnă să te resemnezi şi să trăieşti ca şi când „răul” (dar şi „binele”!) n-ar exista, ci să te pregăteşti cât mai bine pentru confruntarea inevitabilă. Pentru mine întrebarea nu era „dacă?”, ci „când?”. De aceea am început să mă pregătesc pentru viaţa din închisoare, cum mă ducea capul sau informaţiile şi relatările foştilor deţinuţi. Aşa se face că am învăţat, practicat – şi cu timpul chiar îndrăgit – traiul frugal, drumeţia cu cortul şi artele marţiale, că oricând plec de-acasă îmbrăcat sau echipat cum ar fi nevoie pentru a ajunge la închisoare, sau în refugiu etc.; cred că din cauza asta nici n-am avut gânduri să mă însor, căci n-avea rost să mai trag/ încurc/ chinuiesc cu mine şi alţi oameni;

- Am priceput că esenţa problemei cu care ne-am confruntat cu toţii în perioada istorică de care m-am ocupat a fost schimbarea foarte rapidă a regulilor de trai în comun, în societate. Dacă schimbările bruşte tradiţionale (catastrofe naturale, războaie etc.) produceau suferinţe mai mult „trupeşti”, crizele mai noi par să producă suferinţe preponderent „mintale” (chiar dacă din ele decurg şi importante urmări materiale). De exemplu comuniştii au schimbat legile peste noapte şi le-au aplicat retroactiv: proprietatea privată a devenit proprietate colectivă; libertatea de expresie, de opinie, cea politică, cea de credinţă şamd. au devenit regimul partidului unic; virtuţile principale nu mai erau agoniseala şi cinstea, ci sărăcia şi minciuna. De aceea oamenii nu înţelegeau ce li se petrece, erau nedumeriţi şi dezorientaţi, iar majoritatea celor afectaţi mai tare: anchetaţi, închişi, condamnaţi etc., se considerau „nevinovaţi”. Ei ştiau că respectaseră regulile cunoscute din moşi strămoşi, şi cu toate astea deveneau peste noapte „duşmani ai poporului” care trebuiau reeducaţi, chiar distruşi. Problema este că ei nu fuseseră deloc pregătiţi, în nici un fel, pentru a face faţă acestei schimbări. Părinţii, şcoala, societatea, biserica, nu le spuseseră vreodată să se aştepte la aşa ceva.

De altfel, ceva cam la fel s-a petrecut cu societatea românească şi la Loviluţia din 1989 (o schimbarea tot bruscă de civilizaţie şi mentalităţi, dar în sens invers celei din `45-`50) şi se petrece şi azi – cu schimbarea „digitală”. E logic să aşteptăm că astfel de schimbări surprinzătoare vor mai apare; cu toate astea, văd că autorităţile, şcoala etc. – continuă să nu pregătească corespunzător tineretul pentru asemenea „crize” inevitabile;

- Deşi m-ar fi atras implicarea civică benevolă pentru „binele Patriei”, am priceput că politica, activismul explicit, nu sunt pentru mine. În plus, întâlnirea cu Secu` m-a lămurit că pot păţi orice chiar şi nevinovat fiind: dar dacă eram şi „vinovat”... După excluderea din UTM şi discuţia cu „băieţii”, am căpătat o repulsie şi o respingere aproape organică/ instinctivă faţă de aderarea/ înscrierea într-un partid sau vreo organizaţie politică. Convingerea că orice astfel de organizaţie este infiltrată de securişti (sau mai nou, de colegi/ versiuni mai apropiate sau mai depărtate ai acestora), care nu numai că îi vor influenţa activitatea, dar şi vor informa pentru „luarea de măsuri” organele represive care menţin la putere regimul, oricare ar fi el, m-a făcut să evit până azi orice propunere de racolare; „paza bună, trece primejdia rea”.

De asemenea, am înţeles că orice activitate politică este în realitate interesată, imorală, că una este realitatea şi cu totul altceva mesajul propagandistic transmis de politicieni. Sunt îngrozit de capacitatea şi puterea de influenţare şi manipulare pe care o au mijloacele moderne de comunicare, în special cele audio-vizuale (televiziunea); sunt revoltat că ele asigură succesul şi imunitatea multor ticăloşi căţăraţi în posturi înalte. Văd că sunt mulţi oameni pe care mă-sa i-a făcut altfel decât m-a făcut a mea pe mine, care par că se descurcă admirabil şi adună avere sau glorie făcând „politică”, în realitate fapte rele sau ilegale, fără să păţească ceva sau să fie pedepsiţi. Eu am (fost) crescut altfel;

- Am înţeles valoarea experienţelor „dure” de viaţă pentru formarea/ educarea/ călirea omului, mai bine zis a tinerilor. Pe mine contactul cu Secu, apoi munca „de jos” (de exemplu la ţară, pe tractor, pe şantier şamd.), lipsurile (de bani, de alimente, de căldură etc.) din perioada imediat postbelică şi din decada `80 – m-au ajutat să privesc altfel lumea. Un alt exemplu ar fi şi Mihai – fără „suferinţele” formatoare, îndurate în tinereţe, n-ar mai fi scris el aceste minunate cărţi cu amintiri despre familie şi fratele său Mitropolitul, ar fi devenit un „om obişnuit”. Comparativ, văd tineri care au crescut „în puf” din cauza părinţilor care i-au răsfăţat, şi care au devenit oameni nemulţumiţi, nesătui avizi de „mai mult/ e” – cu care nu-mi place să am de-a face, chiar dacă ei corespund unui model „de succes” promovat azi de propagandă;      

- Am priceput (şi mi s-a confirmat la Loviluţie) că o schimbare serioasă de regim nu se poate face cu proteste şi demonstraţii paşnice. De altfel, am aflat că şi Stalin (sau Hitler?) ar fi zis că: după inventarea mitralierei, „poporul” nu mai poate schimba regimul cu revoluţii. După înăbuşirea (s-ar zice azi „proactivă”) a manifestaţiei studenţeşti din`56, am priceput că Secu` - şi prin extrapolare KGB, CIA etc. – au „braţul lung” şi pot afla (aproape) tot ce vor sau îi interesează, inclusiv chiar şi ce nu există/ s-a întâmplat. Aşa că orice încercare de a ţine secretă vreo acţiune sau „uneltire” etc. e sortită eşecului – şi consecinţelor. Pe lumea asta, din cauza progreselor ştiinţei şi tehnologiei dar şi a naturii umane, nu se mai pot pregăti „revoluţii”, sau altfel de „lupte drepte” cu „nedreptăţile”, ca în filme. Căci „demonstraţiile” sunt adunări de (poate mulţi) oameni, dar dezorganizate. Impresia dată de o mulţime agitată e grozavă – dar eficienţa ei e nulă. Un om are o putere cam zero în lupta cu organizaţia sistemului/ regimului totalitar; o adunare de oricât de multe zerouri – tot zero dă. Orice astfel de evenimente - de exemplu Loviluţia din`89, sau Primăvara arabă, sau revolta de la Kiev etc. – sunt sau au fost spectacole electorale pentru „aburirea” alegătorilor (proşti), produse de tabere adverse, reale dar invizibile, care se confruntă şi luptă pe bune, dar „altfel”, ascuns. E adevărat că „spectacolele” sunt şi cu morţi adevăraţi şi cu distrugeri reale – dar pentru adversarii din umbră ele sunt doar „pagube colaterale”. Actorii din spectacole, „eroii”, sunt bieţi oameni naivi şi creduli, care din păcate pentru ei n-au avut parte de o „şcolarizare” la fel de bună ca a mea, din care să şi scape...

- Tot lucrând la laminoare şi contribuind la industrializarea Ţării, am mai priceput şi că „locul românilor e în România”, chiar după cum propovăduia „Europa liberă” – căci „gura păcătosului adevăr grăieşte”. Un „român” adevărat iubeşte şi e legat de locurile în care a copilărit şi a trăit, pe alea vrea să le facă mai frumoase, pe alea le construieşte şi le apără, nu pleacă aiurea „să scape” el, iar pe restul „poate să-i ia dracu`, nu mă interesează, ce am eu cu ei, mie să-mi fie bine”... Din cauza proastei educaţii făcută de părinţi şi şcoală, la noi nu există (nu s-a învăţat!) patriotismul, solidaritatea, responsabilitatea, civismul şamd. Poate şi d-asta poporul/ ţara suntem aşa...

Sufeream alături de foştii deţinuţi politici pe care îi auzeam după „Loviluţie” povestindu-şi chinurile îndurate în închisori şi lagăre, dar apoi sufeream şi pentru lipsa lor de viziune. Ei se gândeau numai la soarta lor, la trecut - şi aproape deloc la viitorul ascultătorilor, sau al Ţării. Căci nu i-am auzit predând ascultătorilor, tineretului, nimica legat de nevoia şi practica supravieţuirii şi chiar a învingerii „răului”, lucruri sau fapte pe care ei totuşi le înfăptuiseră şi erau competenţi. Legat de aceste aspecte ale trecutului, mi se pare că numai Memorialul Sighet face câte ceva pentru tineri, însă şi acolo e doar o educaţie morală fără nici un fel de îndrumare practică pentru cei eventual amatori să afle cum se face ca să scapi, sau să eviţi ceea ce vezi că s-a întâmplat. Iar acest muzeu minunat a fost făcut de nişte amatori entuziaşti, nu de cei scăpaţi din „iad”.

„Scăpaţii” n-au sesizat că şi ei, din cauza regimului în care se formaseră în interbelic (tot cu politicieni corupţi, tâlhari, inepţi, incapabili să vadă de viitorul Ţării şi interesele naţiei, tot cu şcoli tradiţionale), fuseseră nevoiţi să descopere sau înveţe „cu lacrimi şi sânge” tehnicile de supravieţuire respective, dar în condiţii de lipsuri, de prigoană sau tortură. Era de datoria lor civică/ morală să le spună tinerilor ce şi cum, pentru ca măcar aceştia să nu mai fie prinşi vreodată la fel de nepregătiţi ca ei („cu pantalonii jos”) când se va repeta istoria. În asta stă de fapt secretul progresului şi civilizaţiei unei ţări sau popor: în preocuparea pentru educaţia tinerilor, în pregătirea lor mai bună pentru viaţă, decât a fost făcută în generaţia trecută. Un om mare zicea: „nu contează ce poate face ţara ta pentru tine, dar contează ce poţi tu face pentru ea!”.

Din cauza proastei educaţii, azi la noi tineretul, dar şi mulţi foşti tineri, trăiesc cu „capul în traistă”, alergând cu inconştienţă numai după „fericire”, de fapt după plăceri efemere. De aceea ei nu află, nu înţeleg ce minune nerepetabilă e viaţa lor şi ce pericole le-o ameninţă totuşi, ca să folosească ceea ce văd, află, trăiesc, la ceva mai elevat, cu adevărat „omenesc”. Din cauza norocului beneficiem de o situaţie invidiată de multă lume: o pace (incredibil de lungă), libertate (la fel de incredibilă, căci n-avem nici un merit, ne-o asigură NATO – oare?) şi un trai „bun” (şi ăsta incredibil pentru mine, căci e totuşi „pe datorie”). Profitând de împrejurări, românii doar „agonisesc” şi juisează, „păcătuiesc” în draci, fără însă a se mai gândi sau acţiona şi la aspectele vieţii lor sau ale viitorului urmaşilor.

Căci, sunt întrebări esenţiale la care orice român ar trebui să gândească: se mai poate repeta la noi situaţia din anii `40 -`50? Mai poate apare foamea/ lipsurile/ închisorile/ teroarea/ ocupaţia străină? Se mai poate ciopârţi România, aşa „mică” cum e? Şamd.

Eu zic că răspunsul la astfel de întrebări e DA: din cauza neînvăţării istoriei sau lecţiilor (reale) ale trecutului, din cauza inconştienţei – el sigur se va repeta. Întrebarea nu e „dacă”, ci „când”. Şi atunci victimele – de fapt toţi românii, vor da vina ca de obicei pe alţii, pe soartă, pe necuratu` – numai pe ei înşişi, pe prostia lor - nu. Mai ales că şi capacitatea de apărare a Ţării e azi aproape zero – mult mai mică decât era la începutul războiului mondial. Atunci, dotarea tehnico-materială a armatei noastre fusese de râsu-plânsu faţă de a adversarilor, ceea ce a provocat mari suferinţe populaţiei - militari şi civili, şi Ţării. Amintirea jertfelor şi ruşinii a stimulat voinţa populaţiei, ea a acceptat privaţiunile necesare pentru efortul industrializării care a urmat după război, în vederea asigurării capacităţii de apărare şi independenţă. Se părea că am reuşit - dar Loviluţia a (re)distrus totul, ne-a întors la punctul de plecare... Astfel funcţionează la noi „dinamica generaţională” (Notă: ştiţi ce e asta? Dacă nu, vă rog să aflaţi). În schimb, văd că problemele ne bat la uşă: Crimea, Transnistria, Jobik şa. Dumnezeu cu mila...

- M-am convins că „răul/ răii” prosperă numai şi numai pentru că „bunii” (mulţi-puţini, câţi or fi) „nu se bagă” – şi asta nu din cauză că n-ar vrea, ci pentru că nu se pricep cum s-o facă în mod eficient şi rentabil, adică măcar să „nu moară” cu ocazia asta.

De aceea, încercând să fac ceva concret pentru a schimba măcar un pic, în limita posibilităţilor şi competenţelor mele, am scris (şi publicat) cărţi/ manuale despre o educaţie nouă în şcoală, cum ar fi: cel de Supravieţuire, cel de Teambuilding (solidaritate), cel de Aikido pentru toţi; am făcut situl www.derlogea.ro care militează pentru modernizarea educaţiei din şcolile româneşti, cu referire la programa orelor de sport, sub forma unui proiect ambiţios: „Un Dojo în fiecare şcoală românească”. (Evident că „nimeni nu-i profet în ţara lui”, aşa că succesul acţiunii mele a fost/ este aproape nul...).

Şi acu - încălecând p`-o şea ..., terminai „povestea pentru Mihai”.

Aş mai completa totuşi amintirile cu recomandarea către amatorii „serioşi” să afle mai multe despre perioada în cauză - şi despre alte aspecte, citind în:

- toate cărţile (de amintiri) scrise de colegul Mihai Plămădeală;

- cartea „Tortura pe înţelesul tuturor” de Florin Constantin Pavlovici, editura Cartier, Bucureşti, 2001 – cu amintirile unui student la Filozofie, închis în 1959 pentru că lăudase pe Nietzsche faţă de colegi; eliberat în 1964;

- cartea „De pe băncile şcolii în închisorile comuniste” de Lăcrămioara Stoenescu, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010 - despre grupurile de elevi sau studenţi din Bucureşti, Giurgiu, Roman şa., închişi şi condamnaţi între 1947-1959 pentru motive politice (inclusiv despre grupul foştilor mei colegi de clasă din liceu);

- cartea „1984” de George Orwell, editura Polirom, Iaşi, 2012 – chiar despre vremurile recente, şi cele actuale, şi cele viitoare; o carte profetică – de aceea ignorată;

- cartea „Maimuţa goală” de Desmond Morris, editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991 – despre animalitatea omului, cauza multor „rele” ale vieţii noastre; şi cu ocazia asta să (re)vadă filmul holywoodian „Planeta maimuţelor”, dar în versiunea originală (1968);

- situl www.derlogea.ro

Îi mulţumesc şi aici lui Mihai pentru rugămintea lui: fără el, aceste informaţii (inevitabil părtinitoare) ar fi dispărut împreună cu mine, căci n-aveam nici o pornire să le scriu; acuma că sunt scrise, poate că ele vor interesa pe cineva la fel cum şi pe mine m-au interesat, mi-au plăcut şi m-au stimulat amintirile lui.'

Şi vă urez „s-auzim de bine”! (deşi, eu unul, m-aş cam îndoi...)

                                                                                                                                      martie 2014      

   5. Din câmpul muncii

   În legătură cu activitatea profesională la IPL/ IPROLAM, doresc să-mi arăt recunoştinţa faţă de primul director al IPL, dl. Ing. Peisie Wechsler, care m-a angajat într-un post corespunzător pregătirii mele şi mi-a deschis astfel drumul spre o carieră profesională de înalt nivel. La momentul angajării eram exmatriculat din facultate pentru motive politice, iar politica oficială de cadre consta în dirijarea tinerilor aflaţi în situaţia mea spre munci manuale, pentru „reeducarea prin muncă”.

   De asemenea, doresc să amintesc contribuţia majoră pe care a avut-o asupra formării mele ca specialist dl. Ing. Cristian Rădulescu, şeful secţiei de utilaje la IPL şi unul din cei mai valoroşi ingineri pe care i-am cunoscut. Am fost onorat să lucrez sub conducerea sa întreaga mea perioadă activă din IPL (ulterior IPROLAM).

   Alţi ingineri valoroşi care m-au inspirat în carieră au fost: E. Vogel (reprezentantul firmei Werner und Pfleiderer/ Siemag - Germania, cu care am colaborat pe şantierul noilor laminoare de la CSH Pestiş), Gheorghe Constantinescu (Nea Gică), Mihail Dima, Ion Ene, Popescu Gheorghe (Bădia) (IPROLAM), I.V. Fomin (reprezentantul firmei NKMZ-URSS, cu care am colaborat pentru LBC 1700 de la CS Galaţi), C. Corvin (reprezentantul firmei USS Engineers and Consultants - SUA, cu care am colaborat pentru Secţia de benzi electrotehnice de la COS Târgovişte).

   Am avut şi norocul desfăşurării activităţii alături de colaboratori minunaţi - atât din punctul de vedere al competenţei profesionale cât şi al caracterului (printre altele, nu a existat nici o „turnătorie”!).

   Având şansa să lucrez la IPROLAM am luat contact cu cea mai avansată tehnică în domeniul laminoarelor, necunoscută încă în ţară. În general, IPROLAM a constituit – datorită excepţionalilor săi tehnicieni, mulţi din ei profesionişti performeri de nivel mondial şi mari dar ne(re)cunoscuţi patrioţi - un factor esenţial pentru introducerea progresului tehnic în industria (metalurgică) românească. Institutul a reuşit să conceapă şi proiecteze instalaţii de cea mai mare complexitate, cu performanţe tehnice de nivel mondial – cum au fost de exemplu şi laminoarele de benzi la rece. Cu toată dictatura, privaţiunile şi vicisitudinile suferite de aproape toţi românii, perioada până la 1989 a constituit o epocă rară în istoria noastră, de mare avânt pentru industrializarea şi dezvoltarea României.

   Doresc să amintesc aici câteva date biografice ale celor care m-au ajutat şi îndrumat (obţinute datorită bunăvoinţei Dnei Vera Atanasiu/ IPROLAM):

   Inginerul Rădulescu Cristian Haralambie (zis „Maiorul”)

   S-a născut şi a trăit la Bucureşti între 1921 şi 2008. Tătăl său a fost măcelar, mama casnică.

   A absolvit cu note mari liceul Mihai Viteazul în 1939, iar în 1944 facultatea de electromecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti. Ca mulţi tineri valoroşi din epocă, s-a înscris în 1938 în Frăţiile de Cruce (organizaţia de tineret a legionarilor) acţionând în cuibul Mănunchi de prieteni. Ca urmare în 1941 a fost arestat de Siguranţa statului, dar după câteva zile a fost eliberat. După aceea, toată viaţa nu s-a mai înscris în altă organizaţie politică.

   A fost concentrat în 1944-1945, apoi a intrat în câmpul muncii. A lucrat la început ca inginer în diverse ateliere de reparaţii auto, apoi la Societatea Sodică SODECO din Bucureşti, care s-a desfiinţat ca urmare a naţionalizării din 1948. 
   In 1949 s-a angajat la nou înfiinţatul Institut de proiectare pentru secţii şi uzine metalurgice IPROMET, unde a fost şef de atelier până în 1959. Atunci s-a înfiinţat Institutul de proiectare pentru secţii şi uzine de laminoare IPL, la care Dl. Rădulescu a fost transferat ca şef de secţie pentru laminoare la cald şi la rece de benzi şi table.

   În această calitate a coordonat proiectarea utilajelor şi parţial a tehnologiilor pentru laminoarele de table şi benzi din toate uzinele metalurgice ale României: Hunedoara, Oţelu Roşu, Brăila, Galaţi, Târgovişte, Călăraşi, Metrom Braşov şi altele. Între 1955-1958 a predat cursul de laminoare (utilaje) la Facultatea Mecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti (până la desfiinţare specialităţii respective). A fost coautor la 3 invenţii, a făcut 21 inovaţii tehnice, a fost coautor la două cărţi tehnice valoroase: „Utilaje de laminoare” şi „Ajustaje pentru prelucrarea superioară a laminatelor” apărute la Editura tehnică în 1979 şi 1984.

   A fost un inginer excepţional, pasionat de meserie şi de progresul tehnic (cunoştea trei limbi străine), bun organizator şi om de caracter. Mare patriot, a contribuit mult la industrializarea ţării prin valoroasele soluţii tehnico-economice propuse şi realizate atât în cadrul activităţii din IPL (devenit mai târziu IPROLAM) cât şi în calitate de consilier sau reprezentant al Ministerului Metalurgiei la diverse tratative internaţionale (contracte, studii etc.). Numeroşi ingineri care nu studiaseră laminoarele în şcoală dar se angajaseră la IPROLAM, au devenit sub îndrumarea Dlui Rădulescu buni specialişti în laminoare.

   Pentru marile sale merite profesionale a fost distins cu Premiul de Stat şi cu Ordinul Muncii.

   Inginerul Gheorghe Popescu (zis „Bădia”)

   S-a născut în 1928 în satul Crucea, lângă Vatra Dornei, jud. Suceava, şi a decedat în 1978 la Bucureşti.

   Între 1945-1959 a lucrat în industria forestieră, începând ca muncitor şi avansând până la nivelul de conducere din cadrul Ministerului industriei lemnului, cu o întrerupere în perioada serviciului militar obligatoriu (1948-1949).

   În 1958 a absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic din Bucureşti şi în 1959 s-a angajat la Institutul de proiectare pentru secţii şi uzine metalurgice IPROMET, de unde în acelaş an a fost transferat la IPL (devenit ulterior IPROLAM). A lucrat ca inginer tehnolog pentru laminoare de benzi, devenind şeful de proiect pentru Secţia de benzi la rece LBR a Combinatului din Galaţi, apoi şeful de proiect pentru Secţia de benzi şi table electrotehnice de la COS Târgovişte, apoi director tehnic la IPROLAM.

   A coordonat acţiuni tehnico-economice interne şi internaţionale importante atât pentru realizarea secţiei LBR de la CS Galaţi şi a SBTE de la COS Târgovişte, cât şi pentru alte combinate din ţară.

   A fost un inginer bun, dar mai ales un om bun, de caracter, cu talent înăscut pentru socializare şi negociere.

   S-a stins prematur datorită agravării unei suferinţe începută în tinereţea muncită pe coclaurile munţilor.

 

    6. Extras din cartea: "Aikido pentru toti"

   N-am inventat eu nici Aikido, nici filozofia pe care o susţin aici şi peste tot. Mi-au deschis ochii şi mi-au influenţat căutarea de-a lungul Căii şi a timpului câţiva oameni minunaţi, cu inimă de aur, adevăraţi Budoka, dedicaţi Artei până la capăt, profesori de care îmi amintesc adeseori cu recunoştinţă (vezi # 10.1.2):

    - Nicolae Bialokur, n. 1942, (fost) inginer chimist, pionierul practicii Budo în România. El a descoperit Aikido în cărţi şi m-a învăţat bazele Karatedo, Aikido, precum şi conceptul de Budo. Cartea sa [46] este o valoroasă prezentare de popularizare a tehnicii şi spiritului Aikido. Este profesor de Budo la Lausanne.

    - Rolf Brand, n. 1929, (fost) colonel al poliţiei de frontieră germane şi (fost) preşedinte al Uniunii Germane de Aikido DAB, de la care am aflat, printre altele, logica pedagogiei pentru Aikido şi ideea interesantă de „Budo fără (profesori) japonezi” (îmbrăţişată de numeroşi europeni). El a studiat Aikido cu profesorii Gerd Wischniewski şi André Nocquet, ambii foşti elevi ai lui O Sensei. Cartea sa [47] este un model de expunere clară a curriculei şi mi s-a părut a fi cea mai bună prezentare practică a filozofiei Aikido, fără misticism sau divagaţii. Datorită lui primesc Aikido Aktuell, buletinul DAB, cu excelente informaţii tehnice, organizatorice şi spirituale.

Stagiu 1978

Participanţii la stagiul condus de Rolf Brand Sensei, 1978 (foto Radu Ştefănescu)
(click aici pentru rezolutie mare)

Un documentar TVR despre acest stagiu a fost recuperat de Tudor Niță;
el poate fi urmărit pe youtube (partea 1, 2, 3, 4)

   - Juo Ywamoto, n. 1917, instructor profesionist de Aikido în Austria şi specialist în Shiatsu, mi-a arătat tehnica tradiţională şi respectul faţă de tradiţie. Ca elev direct al lui O Sensei şi membru al „vechii gărzi”, după dispariţia Întemeietorului nu s-a acomodat cu reorientarea Aikikai (de fapt, cu ideea înfrângerii Japoniei în război). Om de modă veche, cu o modestie care strălucea din cauza rarităţii ei, şi de o hărnicie neobosită (la stagiu exersa personal fiecare procedeu cu fiecare din cei 50 participanţi, de câte două ori ca Uke şi de două ori ca Nage); prin purtarea sa el mi-a desvăluit mentalitatea samurailor.

   - Daniel André Brun, n. 1925, conducătorul Federaţiei Franceze de Aikido tradiţional FFAT, m-a învăţat relaţia armelor albe cu Aikido. El a studiat cu profesorul Tadashi Abe, fost elev al lui O Sensei, şi are o imaginaţie inepuizabilă în crearea de noi exerciţii cu armele. Este mentorul spiritual al Federaţiei Române de Aikido, vezi [23].  
     Cu Nicolae Bialokur am studiat vreo 8 ani (1974-1982), cu Rolf Brand la 4 stagii de câte o săptămână (1978, 1990, 1996, 1997), cu Juo Ywamoto la un singur stagiu de două săptămâni (1981), cu Daniel Brun de mai multe ori, începând din 1990.
     Prin forţa evenimentelor, profesorii mei au contribuit substanţial şi la dezvoltarea Aikido în România.
    Păstrez de asemenea amintiri frumoase şi altor profesori, ale căror stagii în Bucureşti le-am urmărit, “furând” meserie cât m-au ajutat ochii şi mintea:
    - înainte de 1989 – Judo: Ion Avram, Vasile Gotelet şi Liviu Urmă; Karate: Roland Habersetzer/ Franţa şi Loek Hollander/ Olanda; Takeda Ryu Aikijutsu: Roland Maroteaux/  Franţa (stagii organizate de prof. N. Bialokur);
    - după 1989 - de la Aikikai: Fulvio Sassi/ Italia, Giorgio Veneri/ Italia, Masatake Fujita/ Japonia, Peter Bakas/ Olanda, Luc Vermeulen/ Belgia; de la Ki Aikido: Ian Walters/ Anglia, Mervin Williams/ Anglia; de la USAF: Robert Whelan/ SUA; de la Yoshinkan Aikido: Hiromichi Nagano/ Germania; Hakko Ryu Jujutsu: Philippe Barthelemy/ Franţa; Iaido: Cristian Ozon.

    Am luat multe idei grozave şi din cărţile menţionate în Bibliografie #  . Menţionez în special lucrarea [22] a uneia din puţinele femei care au scris despre Calea Armoniei. Doamna Carol Shifflett prezintă legătura Aikido cu viaţa modernă altfel decât autorii clasici, ideile sale fiind un important izvor de inspiraţie pentru concepţia lucrării de faţă.

Trăind atâta vreme, am mai aflat că:

  • Cea mai simplă metodă pentru sporirea minţii e să stai în preajma unor persoane mai deştepte; cea mai bună şcoală este lângă un moşneag sfătos.
  • Plimbările făcute cu taică-meu când eram mic, au făcut minuni când am crescut mare. (Atât de rău îmi pare acum că nu i-am spus tatii, înainte de a se stinge, cât ţineam la el …)
  • Atunci când iubeşti – se vede.
  • Când cineva îmi spune “mi-ai făcut o bucurie” –  în realitate mi-o face el.
  • E mai important să fii bun, decât să ai dreptate.
  • Nu e bine să refuzi darul unui copil.
  • Chiar dacă nu ai tăria să ajuţi pe cineva în alt fel, poţi măcar să te rogi pentru el.
  • Oricât de serios ar fi, orice om are totuşi nevoie de un prieten cu care să facă pozne şi să se simtă copil. Uneori, ai nevoie numai de o mână pe care să o ţii - şi un suflet pe care să-l înţelegi.
  • Toţi tipii ce par duri ascund un suflet care tânjeşte să fie iubit şi apreciat.
  • Ca să ai prieteni, trebuie să fii şi tu un prieten.
  • Viaţa e ca un sul de hârtie. Cu cât se apropie de sfârşit, cu atât se învârteşte mai repede.
  • Să-i mulţumim lui Dumnezeu că nu ne dă tot ce-i cerem.
  • Nici Dumnezeu nu le-a făcut pe toate într-o singură zi. Oare cum poate crede un biet om că el le-ar putea face?
  • Realitatea nu se schimbă când nu (vrei să) ţii seama de ea.
  • Dacă te răzbuni pe cineva - nu faci decât să-l laşi să te lovească în continuare.
  • Dacă găzduieşti răutatea, fericirea se va refugia în altă parte.
  • Iubirea, nu timpul, vindecă rănile.
  • Oricine îţi iese în cale merită să fie salutat cu un zâmbet. Zâmbetul este o metodă ieftină pentru îmbunătăţirea relaţiilor.
  • Nimeni nu este perfect – până nu te îndrăgosteşti de el.
  • Ocaziile nu se pierd: cele irosite de tine sunt înşfăcate de altcineva.
  • Măsoară şi îmblânzeşte-ţi cuvintele, pentru că mâine s-ar putea să fii silit să le înghiţi!
  • Sfaturile se dau numai în două împrejurări: când ţi se cer şi când e un pericol de moarte.
  • Cu cât ai mai puţin timp la dispoziţie, cu atât faci mai multe.
  • E bine să zici o vorbă bună cuiva care îţi stă în preajmă şi te admiră, pentru că vine repede vremea când persoana va creşte şi va pleca pe drumul ei.
  • E bine să le spui din când în când “te iubesc” celor apropiaţi – dar mai ales crede ce spui. O îmbrăţişare sinceră vindecă orice necaz. Nu uita să ţii pe cineva de mână din când în când şi să te bucuri de clipele acestea, ca o compensaţie anticipată a unei zile triste când persoana aceasta nu va mai fi cu tine – sau tu cu el.
  • Fă-ţi timp să iubeşti, să vorbeşti şi să te bucuri de prezenţa cuiva. Îmbrăţişează-ţi vecinul, pentru că este singurul cadou valoros pe care-l poţi face cu inima şi nu te costă nici un ban.
  • Munceşte ca şi cum n-ai avea nevoie de bani.
  • Iubeşte ca şi când nimeni nu te-ar fi făcut vreodată să suferi.
  • Dansează ca şi când nu te vede nimeni.
  • Cântă de parcă nu te-ar auzi nimeni.
  • Dacă nu poţi schimba lumea, măcar fii (sau devino) tu însuţi bun, cistit, punctual, harnic, prevăzător – şi poţi fi sigur că pe faţa pământului va fi un nemernic mai puţin…
  • Se pot învăţa multe - atât de la oameni sau profesori buni, cât şi de la cei răi; totul e să ai capul limpede. Ce se poate învăţa? Orice e folositor şi onorabil. Nu numai, sau neapărat Aikido, ci mai ales capacitatea de a gândi logic şi adeseori critic, pentru a acţiona şi reacţiona eficient şi etic, pentru a putea trăi ca om:

   Am învăţat
să fiu blând - de la un individ care se distra chinuindu-i pe alţii;
să fiu harnic - de la un om care muncea doar strictul necesar;
cumpătarea – de la un beţiv;
să mă ţin de cuvânt - de la un mincinos, vesel
până când a dat de dracu';
   Am învăţat
să fiu generos şi să laud - de la un om
care mereu se credea persecutat de viaţă;
să fiu milos - de la un tiran crud şi viclean;
   Am aflat
avantajul singurătăţii – într-o familie numeroasă
care avea o singură  toaletă;
necazul singurătăţii – de la un bătrân avar;
   Am deprins
avantajul deşteptăciunii - de la proşti;
patriotismul - de la inconştienţi şi ticăloşi;
punctualitatea - de la tembeli;
   Am învăţat
cinstea - de la hoţi;
iubirea - de la securişti;
corectitudinea - de la nomenclaturişti;
   Am învăţat
să-l accept pe oricare om,
căci fiecare e unic prin defectele sale
şi sfânt prin omenia sa.

   Iar acuma,
Ce-aş putea să învăţ de la tine?