Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 2. Educarea caracterului 2.7 Propunere de modernizare

2.7. Educaţia morală în învăţământul preuniversitar românesc. Propunere de modernizare.

Email Imprimare PDF


Propunere de modernizarea curriculei

la disciplina educaţie fizică şi sport

din învăţământul preuniversitar

 

1. Prea mulţi dintre absolvenţii învăţământului preuniversitar românesc suferă de două defecte esenţiale, care îi obligă să devină necompetitivi în condiţiile UE:
-         Lipsa bunului simţ şi a bunei creşteri,
-         Lipsa vigorii fizice.

 2. Ambele deficienţe ar putea fi corectate cu ajutorul unei altfel de educaţii fizice, cu un conţinut  modern - predată în orele deja prevăzute în programă.

3. În acest scop propunem:

3.1. Modernizarea curriculei şcolare la disciplina „Educaţie fizică şi sport” din învăţământul preuniversitar - pentru ca în gimnazii şi licee în lecţiile respective să se predea competenţe utilitare şi deprinderi civice şi morale;

      3.2. Completarea curriculei din învăţământul superior de educaţie fizică şi sport,
precum şi a celei din procesul de formare continuă a profesorilor de educaţie fizică din şcoli, prin adăugarea competenţelor necesare pentru predarea noii curricule şcolare.  


1. Problema concretă

Statisticile arată că societatea şi naţiunea română sunt codaşe din punctul de vedere al competivităţii internaţionale.
      După părerea multor analişti, cauza acestei slăbiciuni este lipsa „caracterului” la marea majoritate a concetăţenilor, şi nu lipsa competenţelor profesionale. Este vorba de lipsa bunului simţ şi a „educaţiei” (morale) - nu de lipsa „instrucţiei” (ştiinţifice etc.). Aceasta se datorează unui şir de cauze, legate de evoluţia greşită a societăţii: degradarea socială, iresponsabilizarea părinţilor, scăderea calităţii corpului profesoral, degenerarea biologică şi altele.

În plus, este de remarcat nivelul scăzut al sănătăţii şi capacităţii de efort fizic la majoritatea populaţiei, sau creşterea numărului cazurilor de violenţă în şcoli, din cauze ca: sedentarismul, obezitatea şi lipsa de educaţie igienică. De aceea, românii sunt spectatori şi NU practicanţi ai sporturilor de sănătate iar priceperea lor la autoapărare (împotriva violenţei etc.) stârneşte dispreţul.

Toate aceste deficienţe ale societăţii se datorează deficienţelor învăţământului general şi obligatoriu. Însă toate eforturile şi iniţiativele din ultima vreme pentru reformarea învăţământului preuniversitar românesc s-au ocupat din păcate (aproape) numai de componenta instrucţională şi aproape deloc de cea educaţională, a formării caracterului.

2. Soluţia posibilă

Chiar dacă majoritatea cauzelor pentru situaţia catastrofală a educaţiei morale nu aparţin sistemului şcolar, acesta este totuşi locul cel mai indicat pentru o intervenţie (sperăm) salvatoare.

Noua concepţie privind educaţia morală ar fi că formarea caracterului nu se poate face fără implicarea corpului elevului. De aceea lecţiile de dirigenţie sau de religie nu au dat şi nu vor da rezultatele dorite. Toate încercările de influenţare a caracterului elevilor bazate exclusiv pe canalul educativ mintal au dus la eşecurile pe care le vedem în jur.
     Deoarece aceleaşi fenomene negative din societate se constată şi în străinătate, atât în Vest cât şi în Est, în ţări ca Anglia, SUA, Rusia, China, Japonia, Singapore, Australia etc. a apărut în ultima vreme şi s-a dezvoltat cu succes o nouă formă de educaţie morală.

Ea se bazează pe folosirea unui nou fel de educaţie fizică (cea utilitară). Aceasta îmbină efortul fizic (sanogen) cu activităţi formative ale caracterului. Lecţiile respective se desfăşoară atât sub forma clasică, teoretic, cât şi sub forma deprinderii practice a unor îndemânări şi cunoştinţe de:

- Prim ajutor în caz de accidente,
       - Supravieţuire în caz de dezastre şi accidente,
       - Educaţia (fizică) în aer liber, cu ajutorul aventurilor,
       - Lucrul în echipă (team-building),
       - Autoapărare contra violenţei şi agresiunilor,
       - Educaţie civică – etică – morală.

Considerăm că aceeaşi soluţie va da rezultate bune şi în cazul ţării noastre.
       Pentru mai multe informaţii vă rugăm să analizaţi Anexa explicativa alăturata.

3. Propunerea practică

     1. Modernizarea curriculei şcolare la disciplina „Educaţie fizică şi sport” din învăţământul preuniversitar - pentru ca în gimnazii şi licee în lecţiile respective să se predea competenţe utilitare şi deprinderi civice şi morale;

      2. Completarea curriculei din învăţământul superior de educaţie fizică şi sport,precum şi a celei din procesul de  formare continuă a profesorilor de educaţie fizică din şcoli, prin adăugarea competenţelor necesare pentru predarea noii curricule şcolare.  

 Centrul de Arte Marţiale şi Studii Asociate (CASA) al Universităţii din Bucureşti poate contribui la implementarea acestei propuneri - cu ajutorul cadrelor sale didactice şi a materialelor didactice (manuale) deja elaborate pentru noile specialităţi.  

 

Dr. Ghiocel Bota, Lector Univ. - Universitatea din Bucureşti (contact  budobotaATyahoo.com)
Şerban Derlogea, 8 Dan Aikido - Centrul de Arte Marţiale şi Studii Asociate (CASA) al                                                        Universităţii din Bucureşti (contact serbanATderlogea.ro)

15.01.2013


++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

ANEXǍ

 

Modernizarea curriculei la disciplina educaţie fizică şi sport din învăţământul preuniversitar

 

Lector Univ. Dr. Ghiocel Bota - Universitatea din Bucureşti

             Şerban Derlogea, 8 Dan Aikido - Centrul de Arte Marţiale

şi Studii Asociate (CASA) al Universităţii din Bucureşti

 

(Comunicare prezentată la Congresul internaţional de Educaţie fizică, Sport şi Kinetoterapie, ediţia I 2011, al Universităţii de educaţie fizică şi sport UNEFS din Bucureşti)  

 Obezitatea, iresponsabilitatea, alcoolismul, nepăsarea, violenţa, lipsa coeziunii sociale – sunt doar câteva din racilele grave ale societăţii noastre actuale. Ele nu se pot remedia utilizând aceleaşi metode şi mijloace în cadrul procesului educativ, ca până acuma. De aceea, pentru corectarea lor şi formarea caracterului şi a atitudinii civice, propunem schimbarea curriculei la disciplina educaţie fizică şi sport din învăţământul preuniversitar.

Noua variantă de educaţie fizică - denumită „utilitară” – are ca scop: mărirea atractivităţii orelor de sport, îmbunătăţirea stării de sănătate şi a condiţiei fizice a elevilor, deprinderea de competenţe utile pentru toată viaţa, educaţia civică şi morală. Aceasta se poate realiza introducând în lecţiile de educaţie fizică şi sport noi competenţe: Prim ajutor în caz de accidente; Supravieţuirea în caz de dezastre naturale şi artificiale; Lucrul în echipă (team-building); Activitatea în aer liber; Autoapărarea contra violenţei şi agresiunilor (Aikido); Educaţie civică şi morală.

Acest proiect de modernizare a fost numit Un Dojo în fiecare şcoală românească”.

Condiţia esenţială pentru punerea în practică a propunerii de modernizare este pregătirea profesorilor de sport din gimnazii şi licee pentru aceste noi activităţi.  

 

1. De ce este necesară îmbunătăţirii programei de educaţie fizică şi sport

 - Marea majoritate a studenţilor de la Universitatea Bucureşti nu fac sport regulat, adeseori chiar refuză să facă vreun fel de mişcare pentru sănătate. În schimb au deprinderi neigienice sau chiar dăunătoare: fumează, consumă băuturi alcoolice, sunt obezi etc. Fără a fi făcut anchete serioase, avem impresia că situaţia este aceiaşi în toate institutele de învăţământ superior din ţară. Aceasta se datorează educaţiei greşite primite de tineri în familie, şcoală, societate, până la înscrierea la Universitate.

- Pornind de la idea de bază că: „o minte sănătoasă nu poate exista decât într-un corp sănătos”, considerăm că respingerea activităţilor corporale de către tineri are (şi va avea) efecte dezastruoase pentru ei şi pentru întreaga societate. Problema se pune cu atât mai acut în cazul studenţilor, care din cauza pregătirii profesionale superioare e de aşteptat să devină lideri sociali.

- De altfel, statisticile arată deja că societatea şi naţiunea română sunt codaşe din punctul de vedere al competivităţii internaţionale în multe domenii.

- Conform multor analişti, cauza acestei slăbiciuni este lipsa „caracterului” la marea majoritate a concetăţenilor, şi nu lipsa competenţelor profesionale. Este vorba nu de lipsa „instrucţiei” (ştiinţifice etc.), ci a bunului simţ şi a „educaţiei” (morale). Aceasta se datorează unui şir de cauze, legate de evoluţia greşită a societăţii în perioada actuală: degradarea socială, iresponsabilizarea părinţilor, scăderea calităţii corpului profesoral, degenerarea biologică şi altele.

- În plus, la majoritatea populaţiei este de remarcat nivelul scăzut al sănătăţii şi capacităţii de efort fizic, din cauze ca: sedentarismul, obezitatea şi lipsa de educaţie igienică. De aceea, românii (nu doar tinerii!) sunt spectatori şi nu practicanţi ai sporturilor de sănătate iar priceperea lor la autoapărare (împotriva violenţei etc.) stârneşte dispreţul oricui.

- Din diverse motive, dar mai ales din cauza sedentarismului, creşte alarmant numărul cazurilor de violenţă în şcoli.

- Caracterul se formează până la vârsta majoratului, deci în învăţământul preuniversitar.

- Din păcate, din informaţiile publice (Legea educaţiei etc.) rezultă că toate eforturile şi iniţiativele din ultima vreme pentru reformarea învăţământului românesc s-au ocupat (aproape) numai de componenta instrucţională şi aproape deloc de cea educaţională, a formării caracterului.


 2. Educaţia morală ca rezultat al activităţii desfăşurate în lecţia de educaţie fizică

 Purtarea civilizată este contrară instinctelor, deci este nenaturală şi neplăcută, respinsă în mod firesc de indivizi. Educaţia morală înseamnă controlul instinctelor, adică ale unor purtări prea puţin influenţabile de minte sau suflet, deci ea nu se poate face cu succes decât influenţând cumva corpul. Iar corpul poate fi influenţat foarte puţin doar pe baza cunoaşterii intelectuale (mintale), cu ajutorul unor lecţii sau discuţii academice.

Principala cale de influenţare a corpului (instinctelor) şi deci de formarea caracterului, este efortul fizic - sub diverse forme. De altfel, încă de pe vremea lui Platon se ştie că educaţia morală se poate face numai cu ajutorul educaţiei fizice.

Dimpotrivă – şi din păcate – în prezent la modă pentru educarea caracterului este metoda discuţiilor academice sau libere între profesor şi elevi. Această teorie greşită e propovăduită de pedagogii actuali, sau de adepţii educaţiei religioase, şi se practică azi în şcoli. Realitatea şi rezultatele contrazic această concepţie: toate observaţiile confirmă că purtarea (caracterul) omului este strâns legată de aspecte corporale (instincte etc.) ce pot fi influenţate foarte greu sau deloc pe cale verbală (intelectuală).

E adevărat însă că nici educaţia corporală singură (educaţia fizică) nu dă rezultate satisfăcătoare, în sensul dobândirii unei purtări morale.
     De fapt - trebuie acţionat corespunzător asupra tuturor părţilor fiinţei umane (corp – minte – suflet). Oricare componentă a fiinţei, neglijată de procesul educativ, va sabota progresul etic al individului rezultat din educaţia făcută asupra celorlalte două părţi.

Pentru scopul educaţiei morale, metoda intelectuală uzuală (cu discuţii) nu este eficientă în comparaţie cu metoda educaţiei fizice (asociată cu discuţii interactive).

Pe de altă parte, deoarece impune cerinţe contra naturii, educaţia morală se poate face practic aproape numai pe bază de constrângere. Desigur, în mod ideal constrângerea educativă ar trebui să fie eficientă, subtilă (chiar nesesizabilă), durabilă, ieftină etc.

Unii specialişti consideră că cea mai eficientă metodă de educaţie pentru formarea caracterului este războiul (vezi şi Platon), din cauza puterii mari de convingere a „mijloacelor educative” respective: frica de moarte, evidenţierea clară a avantajelor solidarităţii, pedepsirea drastică a neîndeplinirii datoriei etc. Metoda este însă prohibitivă din punctul de vedere material/ uman şi chiar imorală din punctul de vedere spiritual actual. De aceea pe plan mondial s-au căutat surogate pedagogice care să realizeze efecte similare cu cele rezultate din participarea directă sau indirectă la război, în condiţii acceptabile din punctele de vedere social, economic şi moral.

Până acum, cele mai bune surogate disponibile ale războiului, cu rezultate educative pozitive certe, sunt: instrucţia militară, artele marţiale orientale, educaţia cu ajutorul aventurii (programate).

Aceste metode constituie o nouă educaţie fizică – denumită utilitară.          

Din păcate aceste metode educative sunt accesibile doar unui număr infim de cetăţeni/ tineri din ţară noastră:
      -         instrucţia militară este disponibilă numai pentru militarii profesionişti;
      -         artele marţiale (la fel ca toate sporturile) sunt practicate doar de câţiva amatori;
   -     educaţia cu ajutorul aventurii este oferită la preţuri foarte mari, fiind accesibilă numai salariaţilor unor mari întreprinderi (care plătesc şcolarizarea angajaţilor).

Educaţia fizică poate îmbunătăţi nu doar starea de sănătate (corporala şi mintală) sau capacitatea de efort fizic a populaţiei, în special a tineretului şcolar, ci poate contribui decisiv şi la scăderea violenţei în societate, mai ales din şcoli.

Populaţia cea mai receptivă la astfel de educaţie este tineretul încadrat în şcoli. Caracterul se formează până la vârsta majoratului, în învăţământul preuniversitar. După această vârstă vorbim de re-educarea adulţilor antisociali, care nu este sarcina şcolii. În plus, reeducarea este ineficientă şi costă excesiv de mult.

Însă pentru a fructifica la maxim valenţele multilaterale ale educaţiei fizice e nevoie de o nouă concepţie asupra curriculei şi a modului de desfăşurare a orelor de sport.

 

3. Îmbunătăţirea curriculei şcolare – la disciplina Educaţie fizică şi sport

 Educaţia fizică predată acum în gimnazii şi licee are deficienţe în privinţa obiectivelor sanogene, sociale şi educativ-morale.

 Deficienţele sanogene sunt:
-    Cunoştinţele sportive predate şi activităţile desfăşurate au caracter de performanţă şi nu pot angrena întreaga masă de elevi – ba chiar descurajează tinerii de la practicarea sportului de sănătate;
-   Jocurile cu mingea (activitatea cea mai răspândită în orele de sport), care au unele avantaje formative, dar exclud folosirea unor grupe de muşchi şi nu creează situaţii deosebite.

 Deficienţele sociale sunt:
-    Cunoştinţele predate nu sunt folositoare pentru viaţa obişnuită;
-    Tinerii nu sunt învăţaţi să facă sport de sănătate, cu plăcere, toată viaţa.

 Deficienţele educativ-morale sunt:
-    Activităţile sportive utilizate azi au caracter competiţional, individualist – câteodată antieducativ.
-    Profesorii de sport nu au o preocupare constantă pentru disciplinarea şi educarea morală a elevilor, irosindu-se astfel posibilităţile disponibile, oferite de lecţiile de sport din orarul şcolar.

 Noua curriculă

Toate deficienţele arătate mai înainte pot fi evitate dacă orele de educaţie fizica (şi sport) din gimnazii şi licee ar avea altă curriculă, cu alte caracteristici: de masă, utilitare, educative.
       (NOTǍ: evident că succesul acţiunii va depinde mult şi de calitatea cadrelor didactice).

Noua curriculă pentru orele de educaţie fizică din gimnazii şi licee va cuprinde:
      1. Cunoştinţe utilitare
(mult mai utile în viaţă decât cunoştinţele sportive gen fot
bal etc. predate acuma) cum ar fi:    

- supravieţuirea în condiţii dificile (în/ după dezastre naturale etc., inclusiv însuşirea diverselor moduri de deplasare, căţărare, înot, autoapărare etc.;
- team-building (formarea spiritului de echipă, solidarităţii, toleranţei etc.);
- primul ajutor în caz de accidente.

      2. Cunoştinţe de autoapărare cu metode neviolente (singura disciplină disponibilă în acest sens este Aikido).

3. Module de educaţie civică şi etică (morală) prin mijloacele academice uzuale.

4. Legat de punctele 2 şi 3: apariţia unui Dojo în fiecare şcoală românească, adică o sală (de sport) în care toţi elevii să practice o artă marţială neviolentă.

Propunem ca educaţia fizică utilitară combinată cu educaţia morală să fie introduse ca materii obligatorii pentru toţi elevii, în cadrul orelor de sport deja prevăzute în învăţământul preuniversitar (gimnazii şi licee).

Toate sporturile neutilitare, de spectacol, competitive, ca: fotbal, volei, gimnastică, etc. – vor putea fi predate în continuare elevilor amatori, alături de cele noi, propuse.

Din cuprinsul educaţiei fizice utilitare, vom analiza pe scurt câteva aspecte şi avantaje a două componente importante:

 

4. Aikido ca mijloc de educaţie fizică în şcoli

 Ce este Aikido?

Aikido este o metodă japoneză de autoapărare neviolentă (fără lovituri) având ca scop principal educaţia practicanţilor, în sensul armonizării relaţiilor interumane.
      Aikido înseamnă în limba japoneză Calea pentru armonizarea energiilor; se mai numeşte şi Arta Păcii.
      Avantajele sale educative sunt multilaterale: fizice, mintale, morale, şi constă în:
     - cunoştinţele de autoapărare - mult mai utile în viaţă decât alte cunoştinţe sportive (de exemplu despre fotbal sau alte jocuri);
      - lipsa competiţiei – care permite participarea la ore a tuturor elevilor/ studenţilor;
     - educarea caracterului – care rezultă din: specificul exerciţiilor fizice respective, din atmosfera sau contextul (specific tradiţiei şi disciplinei marţiale) în care se desfăşoară exerciţiile, din discuţiile organizate profesor-elevi, în spiritul tradiţiei civilizaţiei japoneze.

 Avantajele metodelor educative orientale faţă de cele practicate la noi

În tezaurul culturii tradiţionale orientale, artele marţiale (metode de educaţie morală cu ajutorul exerciţiilor de luptă) au un loc aparte, recunoscut şi apreciat pe plan mondial. Fiecare artă marţială este un ansamblu de tehnici practice şi concepţii teoretice despre creşterea şanselor de succes într-o luptă cu mâinile goale sau cu arme. Însă artele marţiale sunt şi metode educative complexe, care angrenează toate componentele fiinţei umane: corp, minte, suflet, şi combină astfel educaţia corpului cu cea morală (a caracterului). Antrenamentele specifice fiecărei metode transformă treptat mintea, corpul şi spiritul practicantului, care devine astfel capabil de gânduri şi fapte morale.

Comparativ, metodele europene sunt specializate: educaţia fizică este numai pentru corp, diversele materii şcolare – numai pentru minte (iar de morală nu se ocupă nimeni!).
      De aceea metodele orientale sunt mai bune decât cele europene.

Aikido a fost inventat de profesorul Morihei Uyeshiba în jurul anului 1940. El a avut idea revoluţionară de a schimba radical scopul artei marţiale pe care o cunoştea: în loc de a distruge adversarul – să-l iubeşti, păstrând însă aceleaşi exerciţii practice (tehnici de luptă) pentru modelarea elevului. În felul acesta, practicantul devine un om moral, altruist şi tolerant, dar capabil să-şi poarte singur de grijă, să se apere în mod eficient de eventuale agresiuni.

Filozofia Aikido este aproape identică cu cea a creştinismului: „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”, deosebindu-se însă de religie prin insistenţa asupra folosirii educaţiei fizice (autoapărare) ca principal mijloc formator (mens sana in corpore sano).

Ca metodă educativă, Aikido este superioară faţă de numeroase alte metode şi religii cunoscute, care se bazează exclusiv pe exerciţii mintale, sedentare. Deşi sunt eficiente în anumite condiţii (toate permit până la urmă ajungerea la comportarea morală), celelalte metode au totuşi următoarele deficienţe majore:
   - Neutilizarea căii corporale de influenţare duce fie la durate foarte mari a perioadei necesară pentru educaţie (inacceptabilă din punctul de vedere economic), fie la rezultate educative nesigure sau nedurabile, în cazul unei perioade mai scurte de practică;
     - Vulnerabilitatea practicanţilor, siliţi de metodele respective de pregătire să fie dependenţi de alţii pentru mijloace de trai, siguranţă personală etc.

Ca metodă de autoapărare fizică, Aikido are următoarele avantaje faţă de alte arte marţiale:
      - este neviolentă: nu se bazează pe lovituri, ci pe eschive;
      - are o mare accesibilitate: poate fi practicată de aproximativ 95% din populaţie, indiferent de vârstă, sex etc. (faţă de cel mult 5-10% în cazul artelor marţiale violente: Karate, Judo etc.).

Avantajele predării Aikido în cadrul lecţiei de educaţie fizică

Aikido are următoarele caracteristici educative avantajoase:  

1. Formează caracterul participanţilor şi îi învaţă autoapărarea (supravieţuirea).

Este o educaţie fizică utilitară, de mase, care asigură:
      - Capacitatea de supravieţuire individuală şi colectivă (sănătate, reproducere, muncă etc.);
      - Utilitatea socială, şi
    - Educaţia spirituală (cuprinzând aspectele intelectual, moral, estetic) a fiecărui individ, mai ales datorită repetării şi impunerii unor reguli stricte de politeţe, respect etc.

2. Este o educaţie fizică sanogenă pentru toţi (deşi nu e doar atâta):
    - Este interesantă, plăcută şi posibil de efectuat de toţi oamenii, indiferent de vârstă (7-70 ani!), mai ales de cei nedotaţi sau netalentaţi;
     - Imprimă oamenilor cunoştinţe şi îndemânări utile, calităţi de caracter şi de gândire, valabile atât pentru sport cât şi pentru viaţă;
     - Are eficacitate circulatorie, adică asigură un puls ridicat pe o perioadă îndelungată (cel puţin jumătate de oră, cât recomandă şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii);
       - Dezvoltă capacităţile de reacţie, de viteză, de concentrare;
       - Oferă o varietate cât mai mare de: alternative ale mişcării, exerciţii pentru controlul şi coordonarea corpului;
       - Activează zonele de obicei nefolosite ale creierului;
     - Întăreşte resursele psiho-sociale de sănătate, prin conştientizarea propriului corp, însuşirea relaxării, valorificarea relaţiilor sociale;
       - Nu conţine exerciţii care pot umili pe unii practicanţi; dezvoltă încrederea în sine;
       - Apreciază progresul individual, nu atingerea unor performanţe sau depăşirea altor oameni;
       - Sunt suficiente două antrenamente/ lecţii pe săptămână (dar trei sunt şi mai bune!);
       - Se poate practica tot anul, de mai multe ori pe săptămână, la ore convenabile unui număr mare de oameni;
     - Frecvenţa mică a accidentărilor şi durata refacerii este net inferioară duratei în care se beneficiază de aspectele pozitive ale activităţii;
       - Echipamentul necesar nu costă mult.

 3. Este o educaţia fizică de bună calitate pentru elevi (deşi nu e doar atâta):

- Este plăcută şi atractivă;
      - Menţine tinerii ocupaţi pe toată durata lecţiei;
      - Satisface necesităţile tuturor tinerilor, mai ales a celor cu deficienţe fizice;
      - Dezvoltă încrederea tinerilor şi elimină situaţiile umilitoare (cum ar fi de exemplu alegerea/ respingerea coechipierilor de către căpitan; jocurile eliminatorii etc.);
   - Ajută la însuşirea unor deprinderi de autogospodărire, cum ar fi igiena personală, stabilirea unor ţeluri şi autoevaluarea;
    - Educă (inter)activ deprinderi cum ar fi cooperarea, fairplayul, participarea responsabilă la activităţi fizice şi în societate;
       - Se bazează pe standarde naţionale, care stabilesc ce să ştie tinerii şi ce să poată face;
       - Susţine activitatea fizică din afara şcolii;
       - Dezvoltă cunoştinţele şi îndemânările pentru a face mişcare toată viaţa.

     4. Cadrele didactice ar profita şi ele dacă ar practica Aikido, atât din punctul de vedere personal (sănătate corporală şi mintală), cât – mai ales – din punctul de vedere profesional. Disciplinarea elevilor datorită studierii Aikido ar fi de mare folos pentru procesul de învăţământ. In plus, exerciţiile fizice practicate împreună de elevi şi de profesori (de orice specialitate) ar crea între tineri şi adulţi relaţii de colaborare nemaiauzite azi la noi, stabilindu-se o solidaritate umană (biologică) fericită pentru rezultatul şcolarizării unora şi viaţa profesională a celorlalţi. De exemplu, ce elev ar mai avea curajul să nu respecte la ore profesoara de chimie, sau de desen, care are şi centură neagră?

Menţionăm că apariţia unui Dojo într-o şcoală nu înseamnă investiţii noi conform arhitecturii tradiţionale japoneze etc., ci doar o altă atmosferă de lucru impusă în cadrul sălii de sport existente. E bună orice sală de sport, pentru că un Dojo nu e un moft exotic, ci doar o simplă încăpere în care se face o educaţie corectă şi serioasă, cu ajutorul transpiraţiei. Este adevărat că sunt necesare saltele speciale (Tatami), care să poată fi strânse sau desfăşurate conform programului şi necesităţilor. (În cadrul conceptului de sport şcolar cu caracter utilitar, în Dojoul şcolar se pot învăţa sau practica şi alte arte marţiale, nu doar Aikido).  

5. Educaţia în aer liber (Outdoor education)

Educaţia în mijlocul naturii este o formă organizată de şcolarizare care tratează despre traiul în aer liber, se desfăşoară în natură şi pregăteşte pentru viaţa în afara zonei locuite. Ea dezvoltă la elevi înţelegerea şi aprecierea de sine, a celor din jur şi a naturii înconjurătoare, reprezentând o extensie şi îmbogăţire a curriculei şcolare academice.
      Concepţia acestui nou tip de educaţie este că orice om ajuns în condiţii grele de viaţă, chiar supravieţuire, îşi mobilizează exemplar resursele corporale şi mintale, la un nivel incomparabil mai înalt decât o face în mod normal, în viaţa lui obişnuită.
        Oamenii sunt mult mai sensibili când se află în mijlocul naturii, căci, nesprijiniţi de multitudinea de proteze care le susţin viaţa în oraş (electricitate, magazine etc.), ei îşi dau seama că fac parte dintr-un ansamblu (sistem) natural mai mare, îşi dezvăluie firea şi sunt mai receptivi, nu se mai conformează prejudecăţilor care îi conduc de obicei. Viaţa în aer liber arată ce slab este un individ izolat în mijlocul naturii şi îl obligă să colaboreze cu ceilalţi.

 Scopurile acestei educaţii sunt:

- învăţarea modului de învingere a greutăţilor ce apar în viaţă;
          - dezvoltarea personală şi îmbunătăţirea relaţiilor sociale;
          - dezvoltarea unei relaţii mai strânse cu mediul înconjurător;
          - îmbunătăţirea muncii în echipă;
          - dezvoltarea competenţelor de conducere (liderşip);
          - înţelegerea şi compasiunea pentru mediul înconjurător;
          - scăderea înclinaţiei spre recidivă (la delicvenţi);
          - promovarea spiritualităţii.

Educaţia în mijlocul naturii se realizează cu ajutorul experienţelor programate, care se desfăşoară fie într-un singur loc (staţionar), fie în cursul unor călătorii. Elevii iau parte la diverse „întâmplări” (de fapt evenimente mai mult sau mai puţin aventuroase pregătite de educatori), care pun probleme a căror rezolvare le stimulează creativitatea şi îi obligă la colaborare între ei. Experienţele programate provoacă frica (de moarte) obligând elevul să-şi pună întrebări şi probleme privind viaţa lui (şi să le răspundă!), pe care altfel, în siguranţa oraşului, nu şi le-ar fi pus niciodată. Pentru astfel de experienţe educative se folosesc: drumeţii cu cortul, activităţi în parcuri de aventură, jocuri de grup, alpinism, deplasări cu bărci.

Prin educaţia în aer liber oamenii, tineri sau adulţi, pot învăţa să se motiveze pe sine, să se debaraseze de modelele negative de comportament, pot face schimbarea dorită, să îşi găsească potenţialităţile, să îşi dezvolte şi să îşi folosească talentele.

Învăţarea atitudinilor pozitive şi încurajarea angajării în activităţi de timp liber bine structurate contribuie la dezvoltarea personalităţii şi sănătăţii. Cercetările ştiinţifice raportează existenţa unei relaţii semnificative şi consistente între participarea la activităţi de timp liber şi sănătatea psihologică şi fizică.

 

În proiectele Universităţii din Bucureşti am realizat programe de educaţie în timpul liber, cuprinzând exerciţii montane, participare în Aventura Park, sesiuni de analiză psihologică şi comportamentală. A rezultat ca e bine ca la organizarea programelor de educaţie în aer liber să se respecte următoarele principii: evaluarea nevoilor de dezvoltare personală a participanţilor, gruparea participanţilor în funcţie de categoriile de nevoi pe care le au, evaluarea unor aspecte ale personalităţii şi comportamentului, sesiune teoretică introductivă în care se prezintă profilul către care fiecare doreşte să se îndrepte, exerciţii filmate şi fotografiate, interviul participanţilor după fiecare exerciţiu (înregistrat audio), reevaluare (de către un specialist dar şi de către echipă), analiza personală, feedback-ul fiecărui membru către echipă şi trainer, proiectarea unor aplicaţii ale comportamentelor deprinse în viaţa personală, feedback la două sau trei luni după implementarea deprinderilor.

 

6. Formarea profesorilor de educaţie fizică şi sport

 Problema principală pentru punerea în practică a acestei propuneri constă în formarea profesorilor de sport, pentru a putea preda noile materii de educaţie fizică utilitară - plus lecţiile de educaţie civică şi morală.

Extinderea competenţelor profesorilor de sport de la gimnazii şi licee spre a preda şi educaţia morală cu ajutorul educaţiei fizice le va aduce următoarele beneficii sociale şi administrative:

1. Participarea lor mai completă şi eficientă la sarcina strategică a şcolii româneşti;
      2. Creşterea statutului lor socio-profesional;
      3. Ridicarea nivelul lor intelectual şi profesional.

Din păcate, metodele moderne şi eficiente de educaţie morală cu ajutorul educaţiei fizice utilitare nu sunt cunoscute decât accidental de institutele noastre de învăţământ superior cu profil sportiv. Ele predau studenţilor competenţe pentru pregătirea tinerilor în vederea competiţiei sportive şi a performanţelor individuale (formează antrenori etc.), fără a-i forma prioritar pentru educaţia fizică de mase - şi deloc pentru cea morală.

 

7. Concluzii

7.1. Chiar dacă majoritatea cauzelor pentru situaţia catastrofală a educaţiei morale a populaţiei nu aparţin sistemului şcolar, acesta este totuşi locul cel mai indicat pentru o intervenţie (sperăm) salvatoare.

7.2. Considerăm că formarea caracterului nu se poate face fără implicarea corpului elevului. De aceea lecţiile de dirigenţie sau de religie din şcoli şi licee nu au dat rezultatele scontate. Toate încercările de influenţare bazate exclusiv pe canalul educativ mintal au dus la eşecurile pe care le vedem în jur.

De altfel, aceleaşi fenomene negative din societate se constată şi în străinătate, atât în Vest cât şi în Est. De aceea în ţări ca Anglia, SUA, Rusia, China, Japonia, Singapore, Australia etc., a apărut în ultima vreme şi s-a dezvoltat cu succes o nouă formă de educaţie morală, bazată pe folosirea unui nou fel de educaţie fizică - utilitară.

Ea îmbină efortul fizic (sanogen) cu activităţi formative ale caracterului şi de însuşire a deprinderilor practice pentru îndemânări şi cunoştinţe utile toată viaţa, cum ar fi:

-       Primul ajutor în caz de accidente,

-       Supravieţuirea în caz de dezastre naturale şi artificiale,

-       Activităţi în aer liber;

-       Lucrul în echipă (team-building),

-       Autoapărarea contra violenţei şi agresiunilor,

-       Educaţia civică şi morală.

7.3. Considerăm că aceiaşi soluţie ar da rezultate bune şi în cazul ţării noastre.

 

 8. Propuneri

    1. Modernizarea curriculei şcolare la disciplina „Educaţie fizică şi sport” din învăţământul preuniversitar - pentru ca în gimnazii şi licee în lecţiile respective să se predea competenţe utilitare şi deprinderi civice şi morale;

      2. Completarea curriculei
din învăţământul superior de educaţie fizică şi sport
, precum şi a celei din procesul de formare continuă a profesorilor de educaţie fizică din şcoli, prin adăugarea competenţelor necesare pentru predarea noii curricule şcolare.  

 Centrul de Arte Marţiale şi Studii Asociate (CASA) al Universităţii din Bucureşti poate contribui la implementarea acestei propuneri - cu ajutorul cadrelor sale didactice şi a materialelor didactice (manuale) deja elaborate pentru noile specialităţi.  

 

9. Bibliografie

1. Şerban Derlogea şi Dan C. Ionescu - Aikido – Calea armoniei (Editura Apimondia/1990);

2. Şerban Derlogea - Aikido pentru toţi - Proiectul: Un Dojo în fiecare şcoală românească (Editura Universităţii din Bucureşti/ 2007);

3. Şerban Derlogea - Manual de supravieţuire (Editura Amaltea/ 2001);

4. Şerban Derlogea şi Ghiocel Bota – 160 de activităţi dinamice pentru Team-building (publicată pe Internet/ 2011 – vezi www.scribd);

5. www.derlogea.ro

6. Davis-Berman, J. & Berman, D. (1994) - Wilderness therapy: Foundations, theory and research (Dubuque, IA: Kendall/Hunt);

7. Ghiocel Bota – Managementul timpului liber şi sănătatea (Optimizarea sănătăţii, vol. 3, Editura Universitară/ 2010).