Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home

2. Cuvântări memorabile ţinute de Kurt Hahn:



<< partea 1                         partea a 3-a >>


2.1. Fragmente din

Cuvântarea lui Kurt Hahn la Conferinţa din 1960

a Comitetului de conducere al Societăţii Outward Bound

Domnule Preşedinte, Doamnelor şi Domnilor,

... De la înfiinţare şi până acum, societatea Outward Bound s-a dezvoltat mult. Faptul că azi şcoala este altfel decât era la început e o dovadă de sănătate. Dar aş dori să vorbesc mai puţin despre ce a fost şi mai mult despre felul în care sper că şcolile Outward Bound vor contribui la modelarea viitorului.

Echivalentul moral al războiului
   La sfârşitul secolului 19, filozoful William James punea în faţa educatorilor şi politicienilor o provocare: să descopere echivalentul moral al războiului. Deşi ura războiul, James era silit să recunoască că el satisface o pornire primitivă dar veşnică a oamenilor, cea de a te devota unei cauze comune care cere totul de la individ. Războiul, zicea el, dezvăluie natura umană în cel mai înalt nivel de dinamism. „Această pornire atavică poate fi refulată în subconştient, când pacea împinge bărbaţii şi femeile spre o viaţă uşoară, molatică, nebărbătească, preocupaţi fiind numai de câştig material şi plăceri. Acolo ea rămâne în aşteptare, gata să se dezlănţuie cu ocazia primei crize internaţionale, înclinând adeseori balanţa opiniei publice în favoarea declanşării războiului. Istoria ne dă numeroase dovezi în acest sens, prin mărturiile scrise de mari oameni de cultură care salutau izbucnirea unui război, apreciind că el dă posibilitatea de renaştere spirituală. Eu refuz să doresc războaie pentru a uşura astfel de renaşteri. E clar însă că o pace nedreaptă, inevitabil însoţită de un sentiment de frustrare, este mai degrabă o ameninţare la adresa păcii. Ea creează condiţii ca războiul să fie aclamat cu un oftat de uşurare”.
   James le cerea educatorilor şi mai ales politicienilor să repare o pace nedreaptă – chiar dacă aceasta însemna renunţarea la unele avantaje.

   Dacă tinerii nu au o chemare spre aventură - ci spre lâncezeală, civilizaţia lor se va veşteji - oricât ar fi de luminată, iar statul lor se va osifica - oricât ar fi de bine administrat. În zilele noastre tinerii care refuză să se veştejească devin delicvenţi, iar cei indolenţi acceptă să se veştejească. Eu personal îi prefer pe delicvenţi. Mai există încă o categorie de tineri, rezultată din încrucişarea indolenţilor cu delicvenţii, aşa-numiţii „tineri rebeli”. Eu le spun cârcotaşi. Ei se caracterizează printr-o sinceritate brutală. L-am întrebat odată pe unul din ei „spune-mi te rog, dumneata ce eşti, un scandalagiu sau un luptător?”. El mi-a răspuns: „dacă o luaţi aşa, atunci sunt un scandalagiu!”.

   Nu numai şcoala Outward Bound a făcut paşi mari spre descoperirea „echivalentului moral al războiului”, ci şi alte instituţii asemănătoare din Anglia, cum ar fi Brathay Hall, Glenmore Lodge, Societatea de Explorări a Şcolilor Publice, Premiul Ducelui de Edinburgh, Voluntarii pentru serviciu peste mări. 
   Sper ca în viitor această mişcare să se dezvolte chiar mai mult.

Outward Bound şi natura umană
   Cred că organizaţia Outward Bound a ajuns azi la o răscruce. Sunt două căi ce ne stau în faţă pentru viitor. 
   Una este cea bătătorită. Dacă Dvs. o alegeţi pe aceasta, cele 5 şcoli pe care le aveţi deja îşi vor îmbunătăţi treptat performanţele de la un an la altul, aşa cum o tot fac de obicei. Poate că şi numărul şcolilor va creşte. 
   Dar - vă veţi mulţumi cu această perspectivă călduţă, sau vă veţi angaja pe calea cealaltă, la o sarcină apostolică, aplecându-vă urechile să auziţi strigătul disperat de ajutor al tinerilor dezorientaţi şi frustraţi din toată lumea?

   Calea a doua constă în a da sfaturi şi îndrumări oriunde este nevoie şi oricui va cere ajutor să introducă şi la ei activităţi educative sanogene, ca cele pe care şcolile organizaţiei Dvs le-au pus la punct. 
   Deşi sunt de acord cu Comitetul Dvs. de conducere asupra aproape tot ce s-a făcut în trecut, nu sunt deloc sigur că vederile noastre despre viitor sunt identice. 
   Aşa că înainte de a-mi justifica pretenţia ca organizaţia Outward Bound să aducă o contribuţie mai ambiţioasă, deoarece este capabilă s-o facă, aş dori să vă spun pe ce mă bazez: pe o anumită interpretare a naturii umane. 
   Vă rog să nu faceţi greşeala de a mă considera inventatorul diagnosticului, sau al tratamentului pe care îl susţin. Poate că ceea ce vreau să vă spun va fi mai bine ilustrat de o întâmplare al cărui erou a fost Prinţul Max von Baden, fostul meu şef. Odată, el conducea un american foarte entuziasmat prin şcoala din Salem. Vizitatorul l-a întrebat pe Prinţ: „vă rog să-mi spuneţi care e caracteristica şcolii de care sunteţi cel mai mândru?”. Iar Prinţul Max a răspuns: „dacă analizaţi cu atenţie, nimic din ce am făcut aici nu e original. De asta sunt cel mai mândru. Am furat de peste tot, de la Cercetaşi, de la Platon, de la Goethe, de la şcolile englezeşti”. Atunci, americanul a întrebat mirat: „cum, nu doriţi sa fiţi original?”; la care Prinţul Max i-a spus: „nu, în educaţie e la fel ca în medicină. Dacă ajungeţi vreodată la un chirurg care vrea să vă opereze de apendicită într-un mod original, eu zic să fugiţi de acolo şi să căutaţi alt spital!”.

   Felul în care interpretez natura umană se bazează pe multe observaţii, din care unele nu-mi aparţin. 
   Mă gândesc la sprijinul prietenului meu, educatorul Geoffrey Winthrop. Pe lângă faptul că mi-a urmărit cercetările cu cea mai severă şi simpatică critică, n-a obosit să-mi reamintească mereu concluziile ce pot fi trase din succesele şi insuccesele pe care le-am avut şi eu şi alţi pionieri care au mers înaintea mea pe acelaşi drum. Aceşti înaintaşi au depus o muncă fără de care nu aş fi putut ajunge unde am ajuns, de aceea le voi fi veşnic recunoscător.  
   De exemplu, cred că Taberele de elevi organizate de Ducele de York au fost elementele premergătoare ale şcolii Outward Bound. Taberele adunau băieţi din diverse clase sociale, care pe vremea aceea erau separate mult mai rău ca azi de suspiciune şi idei preconcepute. La început, taberele au fost întâmpinate cu neîncredere atât de părinţii muncitori cât şi de cei avuţi. Dar în ele tinerii se înfrăţeau prin veselie, râs şi activităţi epuizante, plecând acasă nu doar cu amintiri de neuitat, ci şi cu inima deschisă pentru a se angaja la activităţi de folos obştesc de-a lungul întregii vieţi.  

După cum ştiţi, cele 4 elemente ale programului educativ de la Outward Bound sunt:

Primul principiu educativ este pregătirea fizică. 

Trebuie să-l amintesc aici pe dr. Zimmermann, căruia îi datorez lozinca: „antrenament cu ajutorul corpului, nu antrenarea corpului”. El era de acord cu Platon: „să îmbunătăţim condiţia fizică pentru a satisface necesităţile sufletului”. Îl interesau mai ales tinerii cu capacităţi fizice medii, în special cei neîndemânatici, şi mult mai puţin performerii - cărora le zicea „primadone”. El susţinea că orice tânăr normal care se antrenează poate ajunge în scurt timp la rezultate sportive suficiente pentru consolidarea respectului de sine. De asemenea, considera că învingerea slăbiciunilor contează mai mult decât dezvoltarea talentelor şi îndemânărilor înnăscute.

Oricărui tânăr neîncrezător că va putea atinge anumite rezultate, îi spunea „tocmai handicapul pe care îl ai e un avantaj”. De exemplu, adeseori tinerii îndemânateci la sărituri şi alergare nu vor să înveţe cum să arunce, cei cu talent înnăscut la aruncări se eschivează când au de făcut exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei sau a vitezei. Zim era fericit când reuşea să învingă defetismul unui băiat, dar nu mai bucuros decât pacientul însuşi, care tocmai învăţase o lecţie mare, anume că sarcina grea este adevărată bucurie: „Res severa est verum gaudium" („adevărata bucurie este un lucru serios" - Seneca). Eu cred că era nevoie de geniul lui Zim ca să poţi aplica cu succes metodele sale de vindecare a ceea ce numea ”analfabetism fizic”, deşi el ar fi susţinut că programul său de educaţie fizică poate fi aplicat de orice instructor competent, numai să aibă două calităţi umane: o răbdare perseverentă şi un interes plin de devotament pentru fiecare tânăr.

M-a pasionat să aflu care sunt secretele reuşitei unor oameni care au dat dovadă de o forţă de caracter neobişnuit de mare pentru a învinge obstacolele vieţii. Unul din ei a stat un an de zile într-o cameră întunecată, altul şi-a pierdut un picior când era un tânăr atlet de mare viitor, al treilea îşi ajutase mama împotriva unui tată beţiv.
Evident că nu doresc să introducem „tatăl beţiv” ca obiect de studiu obligatoriu în şcoală. Dar, pe de altă parte sunt convins că educatorii care nu le dau tinerilor ocazia să-şi găsească şi să-şi dezvolte forţa cu care să învingă adversitatea, fac o mare greşeală profesională. Din experienţa mea la şcoala din Gordonstoun o să vă povestesc două exemple relevante.

Am avut un elev care dorea mult să se înscrie în echipa de pompieri a şcolii, dar nu era primit pentru că avea rău de înălţime, era astmatic şi nervos. Când a auzit că nu poate deveni pompier deoarece nu era în stare să lucreze căţărat pe scară, s-a necăjit rău de tot. S-a apucat atunci singur să se antreneze în secret, până când a putut dovedi că poate lucra căţărat sus pe scară. Mai târziu a devenit inginer, terminând cu licenţă de merit la Oxford. După mulţi ani, mi-a povestit că a reuşit să facă faţă grelelor probleme intelectuale din facultate folosind experienţa luptei victorioase pe care o dăduse în liceu cu slăbiciunea sa. Nu mai spun că între timp se vindecase şi de astmă.

Celălalt caz e şi mai instructiv. Aveam ca profesor de sport al şcolii un fost sergent din armată care îi teroriza pe băieţii zdraveni, dar era ca o bunicuţă iubitoare pentru cei slăbănogi. Odată, un băiat din cei pirpirii se chinuia la cursa cu obstacole, în special la trecerea pe „funia suspendată peste lac”. După ce străbătuse vreo doi metri, băiatul începu să plângă spunând: „nu pot să ajung la capăt, nu mai pot”. Eu vroiam să-l chem înapoi şi să-l scutesc, dar instructorul s-a căţărat pe funie după el şi bătându-l uşor cu palma pe călcâi, i-a strigat: „ba te descurci grozav bărbate, dă-i înainte că e foarte bine!”. Băiatul a început să se târască înainte, plângând şi văicărindu-se mereu, oprindu-se dar pornind din nou când simţea bătaia încurajatoare a instructorului pe călcâi. A durat mult până s-a târât dincolo, plângând mereu. Dar odată ajuns la capăt, a înviat deodată, pe faţă i-a apărut o fericire grozavă, s-a dat jos, a revenit la plecare înconjurând apa şi s-a căţărat încă odată pe funie, traversând lacul din nou, ca să arate că el o poate face şi singur!


Al doilea principiu educativ sunt expediţiile educative.

Experienţa ne învaţă că expediţiile (călătorii în condiţii grele, în locuri periculoase) au capacitatea să formeze tăria de caracter. Scriitorul Joseph Conrad scria în romanul „Lordul Jim” că tinerii au nevoie să trăiască evenimente care să le dezvăluie forţa lor interioară: până unde îşi pot ţine firea; tăria nervilor; calitatea rezistenţei; adevărul ascuns al pretenţiilor pe care le au nu numai de la ei, ci şi de la alţii.
Expediţiile nu sunt însă agreate de toată lumea educatorilor.
După cum eu cred că e un păcat să forţezi un tânăr să îmbrăţişeze o anumită opinie, tot aşa consider că e o greşeală educaţională să nu-i forţezi pe toţi tinerii să trăiască experienţe sanogene. L-am întrebat pe un tânăr care în timpul unei expediţii şcolare pe un velier în jurul insulelor Orkney trecuse prin trei furtuni zdravene: „cum ţi-a plăcut călătoria pe corabia şcoală?”. Mi-a răspuns: „a fost minunat, afară de vremea cât am fost pe mare!”.


Al treilea principiu educativ este serviciul voluntar pentru comunitate.

Ajung acuma la cel mai important element al programului educativ în care cred, şi o să vă spun şi cum de am ajuns să-l introducem în program. Mă refer la serviciul de pază a coastei şi salvarea naufragiaţilor.

Auzisem o legendă, că în secolul al optulea prin locurile unde era acuma şcoala Gordounstoun venise din Irlanda un pustnic numit Sfântul Gernadius, care locuise singur într-o peşteră din ţărmul stâncos. Neexistând un far în zonă, în nopţile cu furtună el se plimba pe mal agitând un felinar, ca să avertizeze de pericol corăbiile ce treceau prin preajmă. Mi-a venit idea să capacitez băieţii din şcoală să supravegheze ţărmul, de plăcere, aşa că i-am adunat pe toţi şi le-am spus povestea Sfântului Gernadius într-un mod, zic eu, foarte impresionant. Dar am remarcat pe loc o neîncredere în ochii lor, ca şi când ar fi zis: „ăsta vrea să ne  convertească”. Atunci mi-am dat seama că tinerii din ziua de azi sunt alergici la predici, la cei care vor în mod explicit să le facă „bine”. Aşa că am renunţat la idee.

A intervenit însă pe neaşteptate Ministerul Marinei. Doi foşti căpitani de vas, responsabili cu Paza de coastă a Angliei, au venit la mine să întrebe dacă e adevărat zvonul care circulă, cum că şcoala noastră va organiza un serviciu voluntar de pază a coastei. Apoi mi-au explicat: ”În zona Dvs. ţărmul mării e foarte periculos şi din cauza reliefului, navele care trec aproape de el nu pot fi văzute de observatoarele pe care le avem în vecinătate. Din păcate, Ministerul Marinei n-are bani ca să înfiinţeze un nou observator aici. De aceea vă facem o ofertă: dacă şcoala Dvs. înfiinţează un post de observare, vă donăm un avertizor cu rachete de semnalizare, îi înrolăm pe băieţi ca membri onorifici ai Pazei de coastă şi vă instalăm o linie telefonică”.

Mi-am dat seama că e o ocazie educativă grozavă şi i-am rugat pe cei doi, care erau şi în uniformă, să le facă elevilor aceiaşi propunere care mi-o făcuseră mie. Băieţii au fost impresionaţi că problema pe care erau chemaţi s-o rezolve era chiar una adevărată şi au fost imediat de acord să facă de pază. Aşa s-a născut Corpul de observatori voluntari de la Gordonstoun, care e poate cea mai reprezentativă instituţie a şcolii noastre.  

Căci există trei căi de a câştiga tinerii: convingându-i, forţându-i şi atrăgându-i.

  • Le poţi predica; această încercare e ca un cârlig de undiţă fără vierme.
  • Le poţi spune: trebuie să te oferi voluntar; acesta e o ofertă din partea diavolului. 
  • Dar le poţi spune şi că „chiar e nevoie de ajutorul tău”; această chemare nu dă greş aproape niciodată. Sunt sigur că atunci când li se cere să facă gratuit o treabă reală, tinerii din ziua de azi sunt mai dispuşi să facă ceva pentru folosul altora decât pentru folosul lor material sau moral. 

În activităţile de folos obştesc pot interveni însă şi tot felul de motive subsidiare: plăcerea aventurii, fascinaţia maşinăriilor, curiozitatea ştiinţifică. Uneori aceste plăceri secundare pot să deturneze tinerii de la fondul problemei pe care o rezolvă prestând activitatea respectivă. Eu nu cred că asta ar fi o deturnare. Indiferent dacă un tânăr trăieşte pe bune ajutorarea unui om aflat în pericol, sau dacă face doar un antrenament foarte realist pentru a învăţa cum să dea ajutorul respectiv, ambele activităţi tind să schimbe echilibrul de sentimente din viaţa lui interioară până acolo că mila devine motivaţia sa principală.

Îmi aduc aminte un incident petrecut la şcoala din Salem. Aveam un elev indisciplinat, pe care profesorii mă rugau zilnic să-l exmatriculez. Dar eu ezitam, tot cugetând ce-aş putea face ca să canalizez acel spirit sălbatic spre un scop util. L-am îndrumat să se înscrie la cercul de agricultură al şcolii. Într-o zi vine la mine foarte agitat şi-mi spune: „Domnule Director, s-a întâmplat ceva îngrozitor. Vor să omoare vaca, pentru că a înghiţit o bucată de sârma ghimpată. Eu ştiu de la tata, care e doctor, că în astfel de cazuri oamenii sunt operaţi şi scapă. Or, vaca e mult mai zdravănă decât un om sau o femeie. Îmi daţi voie să găsesc un veterinar care s-o opereze?”. Eu, neinspirat, îi zic: „bine, spune-le că am zis să n-o omoare; iar tu găseşte un veterinar s-o opereze”. Băiatul dispare 24 de ore şi se întoarce cu un veterinar care locuia la vreo 50 de km. de şcoală. Venirea medicului a costat mai mult decât preţul unei vaci. N-am să uit niciodată ce s-a întâmplat atunci. Eu aveam piciorul rupt şi eram ţintuit la pat. Din grajdul aflat la vreo 200 de metri aud deodată un răcnet puternic, dar nu unul sălbatic, ci de bucurie. Ce era: băiatul fusese lăsat să asiste la operaţie; veterinarul tăiase şi o vreme tot scotocise cu mâna prin corpul vacii, până găsise sârma undeva lângă inimă; când scosese sârma afară din rană şi o ridicase la lumină, băiatul scosese răcnetul de triumf pe care îl auzisem. Peste ani, băiatul acela a devenit un mare chirurg.


Şi acum ajung la al patrulea element din programul Outward Bound, care este proiectul.
   Examenele de promovare constituie o metodă foarte eficientă pentru întărirea voinţei elevilor şi pentru nimic în lume n-aş vrea să le desfiinţeze cineva. Dacă n-ar exista, ele ar trebui inventate!

   Dar sunt la fel de convins că un proiect ales de elev, la care el lucrează cu conştiinciozitate şi hotărâre până atinge scopul bine precizat, poate să-i mobilizeze rezervele ascunse ale minţii într-un mod pe care examenele nu o pot face.

   Îmi aduc aminte de un elev care a fost tânărul cel mai leneş din câţi am cunoscut. Era atât de leneş, încât în zilele libere îşi punea ceasul deşteptător să-l trezească. Dar avea şi două mari pasiuni: una era să-i ajute pe alţi oameni, mereu zicea că vrea să devină medic, iar cealaltă era tâmplăria. Mesele şi rafturile pe care le făcea erau adevărate capodopere. L-am băgat la facultatea de medicină de la Oxford. În 1941 a câştigat Premiul pentru medicină al Universităţii Oxford, în 1945 Premiul pentru chirurgie al Universităţii Oxford, iar recent a luat un premiu pentru studiile sale despre cancer. Între timp a devenit membru al  Academiei engleze (Royal Society) de chirurgie. Am vorbit cu el acum câteva zile şi mi-a răspuns că o mare parte a succesului său se datorează perseverenţei şi preciziei în mişcări pe care le-a căpătat când îşi realiza proiectele de tâmplărie din liceu. 


Cele 5 declinuri ale civilizaţiei moderne
   Cele 4 principii ale programului educativ de la Outward Bound - sunt antidoturi. Adică ceva care salvează organismul uman de la otravă. Deoarece nu am nici o îndoială că tinerii din zilele noastre au nevoie să fie salvaţi de la anumite efecte otrăvitoare ale civilizaţiei moderne.

   Cinci boli sociale ale societăţii moderne îi ameninţă şi îi înconjoară chiar din copilărie:

  • deteriorarea condiţiei fizice - datorită apariţiei metodelor moderne de transport; 
  • declinul iniţiativei – din cauza prea răspânditei maladii a spectatoritei (voyeurismului);
  • dispariţia grijii şi îndemânării pentru terminarea cu bine a trebii începute – din cauza slăbirii tradiţiei meşteşugurilor;
  • declinul autodisciplinei – din cauza disponibilităţii permanente a tranchilizantelor şi a stimulentelor;
  • dispariţia milei – denumită şi „moartea spiritului”.

   Voi încerca să ilustrez aceste degradări sau degenerări:

   Mai întâi – sedentarismul: un doctor cu care sunt prieten mi-a povestit că a avut un pacient venit din SUA, pe care l-a întrebat: „Când v-a durut prima oară genunchiul, în timp ce vă plimbaţi?”. Acela: „Nu mă plimb niciodată”. „Poate v-a apucat când v-aţi dus la cumpărături – mergând pe caldarâm?”. „Eu nu merg decât cu maşina”. „Poate când vă urcaţi pe scară?”. „Nu, eu iau totdeauna liftul”. 

   Apoi spectatorita - o boală foarte răspândită. Ca spectator poţi vedea fapte de vitejie sau eforturi umane extraordinare, poţi gusta tensiunea pericolului, poţi avea frisoanele unei salvări în ultima clipă, vei întovărăşi aceste evenimente dramatice prin mişcări involuntare ale corpului ca şi când ai lua parte la acţiunea pe care o priveşti. Dar chiar dacă e trăită cu intensitate, senzaţia este trecătoare şi falsă.

...  O să ilustrez declinul autodisciplinei prin două incidente hazlii:

   - Am avut un elev pe care maică-sa l-a trimis la şcoală dotat cu pastile „împotriva dorului de casă”.

   - Cealaltă: odată, programul meu de şcolarizare a fost verificat cu severitate de un cunoscut inspector şcolar, care m-a întrebat: „ce, elevilor dumitale le place să sară, să alerge sau să arunce greutăţi?”. Atunci l-am întrebat şi eu: „dar ce, Dvs. vă place să vă spălaţi pe dinţi?”. El mi-a răspuns: „nu-mi place şi nici nu mă spăl!”.

   Acum ajung la cel mai grav declin. Este vorba de dispariţia milei, datorită grabei nesăbuite cu care trăim.
   În 1945, după război, am fost primul civil din Anglia care a ajuns la Berlin. Am stat în zona vestică, împreună cu un prieten, ofiţer american, un fel de bun samaritean. Făcuse minuni ajutându-i pe numeroşi oameni aflaţi în pericol şi necaz, din zona ocupată de sovietici. Odată m-a luat să merg cu el la o gară mare şi să asist la sosirea refugiaţilor din zona rusească. N-am vrut să merg, dar m-a silit spunând: „trebuie să vezi cum arată adevărata nenorocire, ca să le-o spui englezilor tăi de acasă”. Am mers împreună cu el într-un automobil condus de un tânăr soldat american, aparent simpatic. Toţi trei am asistat la scene de mizerie şi durere, a căror amintire mă va bântui  până la moarte. În tot acest timp, şoferul asculta indiferent jazz la radioul maşinii, până când prietenul meu n-a mai rezistat şi i-a spus: „opreşte dracului muzica aia!”. Tânărul acela nu avea suflet, chiar şi în faţa morţii nu simţea nimic.

   V-am dat câteva exemple despre bolile sociale la care este expus tineretul din zilele noastre. În noiembrie 1936 am adresat o scrisoare ziarului The Times, în care prezentam această problemă şi propuneam antidoturile de care am amintit mai înainte. Am primit de la cititorii ziarului o singură scrisoare de încurajare, dar cu ce mesaj valoros! Era de la Lordul Baden-Powell, cel care a înfiinţat organizaţia cercetaşilor.

   Până la urmă, propunerile mele au fost totuşi introduse într-un curs de două săptămâni al Agenţiei naţionale engleze pentru pregătirea fizică. Chiar dacă era prea scurt şi avea pericolul unei suprasolicitări a elevilor, cursul respectiv a dovedit ce multe se pot realiza într-un timp scurt, când programul de studiu este eficient. Scepticii i-au adus numeroase critici, tocmai din cauza îndoielii că o durată atât de mică ar putea avea efecte atât de mari, cum pretind unii susţinători. În legătură cu aceste dubii, amintesc că în prospectul şcolii de la Moray una din profesoare scrisese: „Se ştie că unii tineri au putut fi corupţi în câteva minute. De aceea, o lună de şcoală bună ar trebui să fie suficientă ca un tânăr să descopere ce forţă uriaşă îi dă conştiinţa curată”. 

   Inspirându-mă din idea ei, am conceput următorul răspuns către criticii programului: „Pentru a schimba un om nu e nevoie de 100 de ani. Toată lumea cunoaşte un om cinstit şi loial, un general grozav, credincios regelui şi ţării, care în drum spre casă, după ce câştigase o mare bătălie, a trecut printr-o pădure unde a întâlnit trei femei urâte. Apoi a ajuns acasă şi a vorbit cu soţia lui, care era foarte ambiţioasă. Dintr-o dată generalul loial şi cinstit a devenit criminalul în serie Macbeth. Toată transformarea a durat 35 de minute!”.

Dezvoltarea şcolilor Outward Bound
   În 1941 Lawrence Holt, patronul unei companii de transport maritim, a zis că: „într-o democraţie, poţi accelera progresul numai prin exemplu” şi tot el a inventat numele Outward Bound. De atunci schema de desfăşurare a programului a rămas cam aceeaşi, deşi au apărut diverse variaţii. În rutina zilnică s-a introdus de la început o oarecare doză de ceremonie, care sper că nu va dispare niciodată. Cu ajutorul ei elevii capătă un sentiment de siguranţă şi ordine.
   Este bine că cele 5 şcoli ale organizaţiei Outward Bound nu au programe identice. Fiecare din ele şi-a creat o rutină proprie, corespunzătoare condiţiilor locale şi inventivităţii profesorilor:

   Şcoala de marină de la Moray are un velierul cu trei catarge numit Prinţul Louis şi a inventat expediţiile combinate pe mare şi pe uscat. Şcoala de la Eksdale a devenit un important centru de salvare maritimă, pe care judeţul se bazează. Şcoala din Warden a pus la punct teste de iniţiativă care oferă indivizilor o evadare din uniformitatea vieţii obişnuite. Şcoala din Ullswater a construit o splendidă tradiţie de călătorie cu canoea şi de orientare în teren accidentat. Şcoala de la Aberdovey asigură vara serviciul de Salvamar din zonă iar în restul anului participă la reîmpăduriri, sub îndrumarea Agenţiei naţionale pentru păduri.

   Aş menţiona cu mândrie şi faptul că prima şcoală Outward Bound a primit ca elev un surdo-mut, care a putut face faţă programului şi datorită colegilor săi, care pentru a-l ajuta au învăţat limbajul surdomuţilor.
În altă ordine de idei, un elev de la Gordonstoun a decedat într-un accident nefericit, când malul gropii pe care o săpase s-a surpat peste el. La înmormântare, tatăl său a ţinut o cuvântare de adio, în care a avertizat colegii fiului împotriva nesăbuinţei: „Oricare din noi poate ajunge vreodată să aibă motive suficiente de a-şi risca viaţa – poate chiar de a merge la moarte sigură – dar nu cred că e o faptă plăcută Domnului să-ţi rişti viaţa fără folos. Cum ar fi de exemplu să încerci să te caţeri pe un traseu alpin care îţi depăşeşte puterile, numai ca să te poţi lăuda după aceea că eşti grozav. Nu trebuie să crezi că pentru a fi curajos şi întreprinzător e nevoie să fii şi nesăbuit. Cel mai curajos e acela care cântăreşte bine toate riscurile şi dacă vede că preţul lor este mai mare decât valoarea scopului, are curajul să se întoarcă şi să înfrunte celălalt pericol - de a fi numit laş”.
   Am evidenţiat şcoala de la Aberdovey şi spiritul ei samaritean, dar vreau să subliniez că nici una din cele cinci şcoli Outward Bound din Anglia n-a permis vreodată amatorilor de brutalitate să distorsioneze scopul nostru spiritual.

   De mare interes sunt şi şcolile înfiinţate peste mări.
   Şcoala de la Man O’ War Bay (Noua Zeelandă) a dovedit că într-o lună elevii pot învăţa anumite tehnici, ce pot fi valorificate cu folos când se întorc acasă în comunităţile lor.
   Şcoala Loitokitok din Kenya a făcut multe pentru potolirea neînţelegerilor interetnice din regiune.
   În Europa avem două şcoli: cea maritimă de la Weissenhaus, în nordul Germaniei, la marea Baltică, şi cea de la Baad, din munţii aflaţi la graniţa austro-bavareză. În ambele locuri se face o şcolarizare  meticuloasă, în care serviciul de salvare e la mare cinste. Elevii de la Baad au luat parte la peste 40 de acţiuni Salvamont. La Weissenhaus este angajat un biolog care publică anual un raport despre vieţuitoarele din zonă, bazat pe materialul adunat de elevi în natură sub îndrumarea sa, la orele de biologie. Ambele şcoli au reuşit să stabilească o tradiţie care poate avea consecinţe educative cu bătaie lungă, chiar revoluţionare.
   O sută de licee din Germania trimit acum clase întregi pentru a urma stagii la cele două şcoli Outward Bound, dovedind că pierderea unei sute de ore de clasă obişnuită este compensată cu vârf şi îndesat prin câştigul de vitalitate al elevilor, cu rezultate favorabile şi la învăţătură. La început, experimentul nu a fost deloc agreat de profesori. De exemplu, directorul unui vestit liceu a consimţit să trimită la stagiu o clasă numai după ce a fost somat de Ministerul Învăţământului, alegând special una mai slabă conform proverbului „oţetul nu se poate acri (mai tare)”. Dar surpriză: la examenul de sfârşit de an clasa „slabă”, trecută pe la Outward Bound, n-a avut nici un repetent, în timp ce clasa paralelă „bună” a avut trei!

Viitorul şcolilor Outward Bound
   Din păcate, experienţa trăită de elevi în cursul stagiilor de la şcolile noastre nu este atât de puternică încât să dureze o viaţă. Ea constituie doar o promisiune grozavă, dar această promisiune nu va fi îndeplinită dacă nu se rezolvă problema continuării experienţei. Va trebui să studiem cu grijă experienţele făcute în străinătate.

   A venit momentul să analizăm trecutul, dar eu am venit aici ca să privesc spre viitor.
   Directorul unui liceu vestit spunea: „Outward Bound are datoria să se înmulţească”.
   E adevărat, dar sunt bucuros că înmulţirea se face lent şi sigur. Însă chiar de am avea 20 sau 30 de şcoli Outward Bound, şi tot n-am putea să satisfacem toate cererile tinerilor de azi. Outward Bound a pus fără îndoiala la punct câteva metode de vindecare, dar noi putem doar livra leacul, nu putem duce vindecarea până la capăt. N-aş vrea să minimalizez influenţa pe care o au experienţele de reformarea sufletului. Mulţi elevi se vor întoarce acasă plini de entuziasm de la stagiul Outward Bound, sau de la o ceremonie unde au primit o binemeritată răsplată. Din păcate, în cele mai multe cazuri atitudinea optimistă a absolventului cursului Outward Bound se evaporă fără nici o urmare pentru purtarea lui viitoare, dacă în condiţiile de acasă nu va primi sarcini cu activităţi regulate, disciplinate, realmente necesare comunităţii.

   Sau, spus mai scurt: experienţa trăită de un elev la stagiul Outward Bound e o promisiune, care nu se îndeplineşte fără continuarea ei acasă. Aşa cum e azi situaţia în lume, promisiunea nu se îndeplineşte. Influenţa noastră nu are bătaie suficient de mare. Dacă găsim un leac bun contra unei boli grave, însă nu-l aplicăm decât în cadrul organizaţiei noastre, mulţimea de bolnavi din afara grupului nostru va suferi în continuare. Trebuie să ne construim capacitatea de a putea transfera know-how-ul pe care l-am pus la punct către oricine doreşte să profite de pe urma experienţei noastre. Avem un început promiţător de cooperare cu Armata engleză. Marina Militară are deja un termen nou în vocabularul de specialitate: „to go Outward Bounding” (să mergi la şcoala Outward Bound).

   Dar am pătruns prea puţin în stabilimentul şcolar tradiţional. O să vă povestesc o experienţă descurajantă, din păcate tipică. La şcoala de pe insula Wight am vizitat Centrul de salvare, vestit pentru numeroasele salvări reuşite în zona aceea periculoasă. Speram că voi găsi acolo tineri care se pregătesc pentru angajare mai târziu în Serviciul de pază al Marinei.  
   Când colo, elevii aveau vârste între 26 şi 63 de ani, mult peste limita de angajare la armată. I-am întrebat pe cei de acolo: „de ce nu aveţi elevi de liceu?”. Mi-au răspuns: „elevii de liceu învaţă, nu vin ei aici să facă voluntariat”. E adevărat, sunt din păcate prea mulţi băieţi şi fete care învaţă, tocesc, „cumpărând cunoştinţe şi plătindu-le cu renunţarea la forţa sufletească”.

   Sunt încrezător că organizaţia Outward Bound are o şansă reală de a face ceva pentru Ţară, atât prin lărgirea cât şi prin creşterea influenţei pe care o manifestă. În şcoli apar reformatori curajoşi, care privesc spre Outward Bound pentru inspiraţie şi sfaturi. De exemplu, directorul unui mare liceu din centrul Angliei intenţionează să înfiinţeze un Centru propriu de tip Outward Bound, la care să trimită pe rând toate clasele pentru stagii de câte o lună. Elevii săi vor urma cursurile obişnuite dintr-un liceu, şi în plus vor trăi experienţele formative de caracter în care noi credem cu atâta convingere.

   Alt director, la un gimnaziu din sudul Angliei, doreşte să introducă la şcoala sa un regim de semiinternat, adică să preia şi responsabilitatea timpului liber al elevilor, care vor pleca acasă seara, numai după ce îşi fac lecţiile şi iau cina. Copiii vor petrece numeroase sfârşituri de săptămână făcând excursii în împrejurimi sub conducerea profesorilor.

   Sunt multe alte semnale că se coace o reformă mult aşteptată în gimnaziile din Anglia, şi de aceea pledez cu tărie ca organizaţia Outward Bound să accepte sarcina de misionariat.
   Chiar dacă noi nu suntem încă pregătiţi pentru acest rol.

   Să evidenţiez doar un aspect care se cere remediat. De 20 de ani tot constatăm la tinerii care trec prin şcolile noastre o spectaculoasă îmbunătăţire a condiţiei fizice. Dar acest progres într-un domeniu vital nu a fost încă documentat de cercetători medicali competenţi şi autorizaţi. Am încercat să capacitez în acest sens un profesor de la Facultatea de medicină din Oxford. Dânsul s-a arătat foarte interesat de subiect, admiţând că între starea de „sănătate plină de vitalitate” şi starea de „lipsa bolilor” se întinde un domeniu încă nestudiat. Din păcate, proiectul a căzut, din cauza regretatei dispariţii a eminentului savant.    


Lărgirea influenţei şcolilor Outward Bound.
   Sper că nu va mai trece multă vreme până când în ţara noastră tinerii vor fi chemaţi să desfăşoare un serviciu voluntar activ în timp de pace, asemănător Corpului Păcii din SUA. Suntem îndatoraţi în acest sens preşedintelui Asociaţiei de Salvamari din Australia, care a vizitat Europa împreună cu 7 voluntari. Ei au făcut demonstraţii în Germania, Franţa şi Anglia cu tehnologia australiană de salvare de la înec. În toate ţările vizitate dânsul a fost şocat de nepăsarea cu care sunt lăsaţi să moară oamenii. A văzut plaje periculoase fără serviciu Salvamar, sau având doar câţiva salvatori pasionaţi, însă echipaţi lamentabil. A fost îngrozit că pe aici lumea acceptă cu fatalitate idea că „unii se mai îneacă în timpul sezonului turistic”. De fapt, la noi în ţară, în Anglia, anual mor 1000 persoane înecate în mare. În schimb, din 1910 până azi organizaţia australiană de Salvamari a salvat 104 000 vieţi. Membrii ei fac antrenamente dure. Australienii se antrenează în arta salvării de vieţi cu o intensitate de obicei asociată în alte părţi cu pregătirea în arta uciderii.

   Curând în Australia va avea loc o Conferinţă internaţională asupra tehnicilor de prim ajutor, sub patronajul Asociaţiei Medicilor din Australia, la care participă toate organizaţiile publice, private sau voluntare, interesate de problema primului ajutor, cum ar fi poliţia, marina şi aviaţia militară, serviciul de ambulanţe şamd. Ar fi oare o iluzie prea mare dacă am spera să se organizeze şi în Anglia o conferinţă asemănătoare? Sau că atitudinea publicului nostru privind siguranţa să se schimbe, în special chemând tinerii: „veniţi şi ajutaţi-ne să salvăm vieţi de la o moarte evitabilă!”. Poate că la această conferinţă mult visată vor veni şi alţi reprezentanţi de la organizaţii străine, cum ar fi de exemplu Patrula naţională de ski din SUA.

   Omul care a înfiinţat aceasta organizaţie, Minot Dole, cu mulţi ani în urmă zăcea cu picioarele rupte pe o buturugă din Vermont. În suferinţa lui, şi-a „jurat în barbă” că dacă scapă din situaţia aparent fără ieşire în care era, va face „ceva” - ca să nu mai ajungă şi alţi oameni în situaţia lui. Şi s-a ţinut de jurământ.
   L-am întrebat care este scopul organizaţiei sale şi mi-a răspuns: „Acelaşi scop pe care-l avea şi Bunul samaritean. Aş dori să-i putem învăţa asta şi pe ruşi...” (NA: 1960 era vremea războiului rece!).
   Dacă acest apel către tinerii din Anglia va veni de la un nivel (politic) suficient de înalt, sunt sigur că mulţi adolescenţi vor răspunde ce entuziasm.

   Pentru influenţarea maselor mai avem nevoie şi de o minoritate de elite care să imprime o modă de purtare. Cred că o astfel de minoritate va apare în ţările lumii libere prin înfiinţarea unor universităţi de tipul Universităţii Atlantice, cu condiţia ca Anglia să ajute din nou alte ţări, prin exemplul pe care-l va da.

   La această Universitate vor veni să studieze doi-trei ani tineri de 16-17 ani din toate ţările vesteuropene, din ţările neutre şi mai târziu sperăm că şi din ţările satelite ale URSS, chiar şi din Rusia. Ei se vor pregăti pentru a da examenul de admitere la o facultate, obţinând o diplomă de absolvire care sperăm să fie recunoscută în toate ţările libere. Una din limbile predate va fi rusa. Sunt sigur că Outward Bound va ajuta şi în acest caz la modelarea vieţii comunitare a elevilor, în cadrul căreia un loc important va avea activitatea de prim ajutor.

   Universitatea Atlantică din Anglia va fi o cetate şi un pod – o cetate pentru apărarea spirituală a libertăţii şi un pod spre o Rusie mai bună, care tânjeşte să facă parte din lumea civilizată. Pentru ca absolvenţii să fie primiţi cum trebuie la întoarcerea acasă în ţările lor, vom încerca să creăm o medalie Nansen, după modelul Programului englez de premii Ducele de Edinburgh. Sperăm să primim ajutor pentru acest proiect de la cei care desfăşoară Programul de premii aici în ţară.


Ajung şi la concluzii:
   Tineretul din Vest suferă de boli grave, dar şcolile Outward Bound au dovedit că ele pot fi vindecate. Tinerii din Vest au fost confruntaţi cu o provocare extremă, care i-a zgâlţâit năpraznic. Mă refer la revolta din Ungaria, care deşi înăbuşită în sânge, a ieşit victorioasă din punctul de vedere spiritual. În octombrie 1956 la Budapesta s-a auzit unul din cele mai minunate zgomote – cel al ruperii zăbrelelor. N-a fost ultima oară, îl vom mai auzi. Tinerii noştri au în ei energia care să-i ducă în avangarda ofensivei spirituale.

   De la evenimentele din octombrie 1956 stăpânii lumii înrobite ştiu că duc o luptă pentru sufletele tinerilor. Lupta aceasta nu a fost încă câştigată de Vest. Pentru că în întuneric bântuie o a treia forţă, una dezintegrantă, cinismul, care după război a năpădit sufletele tinerilor din Vest. Rusia se teme de opinia tinerilor ca de ziua judecăţii de apoi, creştinismul fiind „buruiana” din „grădina” bine plivită de diavolul roşu. Degeaba încearcă el s-o smulgă; dar se va înmulţi ea în mod irezistibil?

   Răspunsul la această întrebare va hotărî soarta speciei umane.
   Tineretul înşelat din Rusia şi din ţările ei satelite priveşte spre Vest plin de speranţe şi plin de neîncredere, punând o întrebare care ne face să roşim: „voi chiar credeţi în idealurile pe care le susţineţi?”.

   Cine să le răspundă? Singurii în stare s-o facă sunt tinerii şi tinerele care trăiesc în libertate, gata să-i servească benevol şi eficient pe alţii, aşa cum a făcut-o Bunul samaritean. Am convingerea că într-un termen scurt vom putem inspira un număr mic dar semnificativ de tineri din ţările vesteuropene, să dea un exemplu concludent. Merg mai departe şi sper că vom fi capabili, cu ajutorul Dvs., să injectăm masele de tineri din Lumea liberă cu activităţi educative care să le dea o nouă vigoare şi să-i pregătească pentru a urma exemplul dat de minoritatea amintită mai înainte.

   Repet: bolile tineretului vest-european sunt grave, dar pot fi vindecate. Sub pojghiţa de scepticism şi cinism a tinerilor zace dorul pentru o cauză comună care să-i pună în mişcare. Ea este cel mai bine ilustrată de vorbele rostite de un prieten de la şcoala din Aberdovy: „Două pasiuni nu vor dispare niciodată de pe faţa pământului: iubirea de patrie şi iubirea de libertate. Există o virtute care nu le va slăbi pe amândouă şi le va păstra curate: iubirea tuturor semenilor”.




<< partea 1                         partea a 3-a >>


M-a pasionat să aflu care sunt secretele reuşitei unor oameni care au dat dovadă de o forţă de caracter neobişnuit de mare pentru a învinge obstacolele vieţii. Unul din ei a stat un an de zile într-o cameră întunecată, altul şi-a pierdut un picior când era un tânăr atlet de mare viitor, al treilea îşi ajutase mama împotriva unui tată beţiv.

Evident că nu doresc să introducem „tatăl beţiv” ca obiect de studiu obligatoriu în şcoală. Dar, pe de altă parte sunt convins că educatorii care nu le dau tinerilor ocazia să-şi găsească şi să-şi dezvolte forţa cu care să învingă adversitatea, fac o mare greşeală profesională. Din experienţa mea la şcoala din Gordonstoun o să vă povestesc două exemple relevante.

Am avut un elev care dorea mult să se înscrie în echipa de pompieri a şcolii, dar nu era primit pentru că avea rău de înălţime, era astmatic şi nervos. Când a auzit că nu poate deveni pompier deoarece nu era în stare să lucreze căţărat pe scară, s-a necăjit rău de tot. S-a apucat atunci singur să se antreneze în secret, până când a putut dovedi că poate lucra căţărat sus pe scară. Mai târziu a devenit inginer, terminând cu licenţă de merit la Oxford. După mulţi ani, mi-a povestit că a reuşit să facă faţă grelelor probleme intelectuale din facultate folosind experienţa luptei victorioase pe care o dăduse în liceu cu slăbiciunea sa. Nu mai spun că între timp se vindecase şi de astmă.

 

ACTUALIZĂRI


Warning: Creating default object from empty value in /home/rder2101/public_html/modules/mod_latestnews/helper.php on line 109

Warning: Creating default object from empty value in /home/rder2101/public_html/modules/mod_latestnews/helper.php on line 109

Warning: Creating default object from empty value in /home/rder2101/public_html/modules/mod_latestnews/helper.php on line 109

Warning: Creating default object from empty value in /home/rder2101/public_html/modules/mod_latestnews/helper.php on line 109

Warning: Creating default object from empty value in /home/rder2101/public_html/modules/mod_latestnews/helper.php on line 109

Cele mai citite


Warning: Creating default object from empty value in /home/rder2101/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/rder2101/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/rder2101/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/rder2101/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/rder2101/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79