Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 2. Educarea caracterului 2.3 Oamenii si civilizația lor

2.3. Oamenii şi civilizaţia lor

Email Imprimare PDF

Lume multă,
Oameni puţini...

 

   Printre caracteristicile animalelor bipede numite „oameni” se numără şi aceea că sunt gregare, adică se adună în cete sau grupuri pentru a-şi uşura viaţa. Asocierea (în cazul altor animale cetele sunt numite: haite, cirezi, stoluri etc.) îi ajută pe indivizi să-şi rezolve problemele legate de instincte (în primul rând supravieţuirea şi reproducerea), într-un mod evident superior faţă de alternativa traiului în izolare, bazată pe concepţia „fiecare pentru el”.

   Societatea reprezintă ansamblul unui grup bine structurat de oameni, legaţi între ei prin relaţii de rudenie, interese economice, culturale etc.

   Evoluţia speciei şi istoria societăţii au dezvoltat cetele preistorice de hominizi primitivi până la situaţia „satului global” actual, o societate mondială în care toată suflarea de Homo sapiens existentă pe globul pământesc e legată prin multiple reţele de interdependenţă.

   Traiul în comun şi capacitatea de gândire raţională au dus la apariţia unei suprastructuri de natură culturală, numită „civilizaţie”, despre care savantul Sigmund Freud spunea:

Termenul „civilizaţie” desemnează totalitatea operelor şi organizaţiilor care ne depărtează de starea animală a strămoşilor noştri, cu două scopuri: protecţia omului contra vicisitudinilor naturii şi reglementarea relaţiilor interumane.

   Civilizaţia este un sistem de relaţii între oameni şi grupuri de oameni, organizat pentru realizarea unui schimb avantajos de informaţii, cunoştinţe şi tehnologii, de obiceiuri şi reguli, de legi şi coduri de semnificaţii culturale, având ca scop supravieţuirea comunităţii în condiţii optime. Ea a fost creată de societate prin valorificarea capacităţii oamenilor de a trăi împreună cu alţi oameni, combătând astfel tendinţa naturală (instinctele) care îi mână să trăiască izolaţi.

   Fiecare societate are civilizaţia sa. Efectul nivelator şi malaxor al globalizării a dus la scăderea numărului civilizaţiilor, de la zeci sau sute – până în urmă cu câţiva ani – la câteva actuale: anglo-saxonă, chineză, japoneză, arabă, hindusă, rurală etc. De remarcat însă că oricât de diferite ar fi, ele au şi un bagaj comun de reguli şi norme de conduită.

   Omul e cel mai perfecţionat animal, din cauză că e singurul dotat cu inteligenţă - o funcţie a creierului. Ea a apărut întâmplător, la fel ca celelalte organe şi funcţii fiziologice, din cauza evoluţiei speciilor şi a selecţiei naturale. Capacitatea de gândire a permis membrilor speciei Homo Sapiens Sapiens să aibă un succes atât de mare în rezolvarea problemelor de supravieţuire şi reproducere, încât au ajuns să se răspândească pe întreaga planetă şi să domine cu succes orice concurenţă din partea altor specii animale.

   Dar la ce au folosit indivizii umani această capacitate minunată cu care s-au trezit?

Istoria lumii într-o poză (găsită pe Wild Wild Web)

   În primul (dar în cazul multor oameni şi în ultimul) rând pentru satisfacerea la nivel superior a intereselor şi poftelor lor personale, toate bazate pe instinctul de supravieţuire şi cel de reproducere, transferate sau sublimate în dorinţe, plăceri, gusturi etc. Vedem în jur mulţime de indivizi preocupaţi numai de interesul personal şi în cel mai bun caz total indiferenţi (uneori însă chiar duşmănoşi) faţă de interesul colectiv, al naţiei sau al speciei, care este baza civilizaţiei.

   Pe de altă parte, au existat şi oameni care şi-au folosit inteligenţa la construirea civilizaţiei, fiind interesaţi de obiectivele, interesele sau necesităţile societăţii din care făceau  parte. Dar aceştia au fost şi sunt puţini – comparativ cu restul populaţiei.

   Tendinţele naturale ale majorităţii indivizilor: egoiste, hrăpăreţe, dominatoare, posesive, adeseori chiar duşmănoase faţă de semeni, pot fi controlate şi potolite doar cu mare greutate spre a nu face rău celor din jur, societăţii în ansamblu. Această luptă cu instinctele e veche, de la începutul civilizaţiei, şi probabil nu se va sfârşi niciodată, din cauza asimetriei celor două forţe în conflict. Pe de o parte există forţa barbariei, duşmana civilizaţiei, care provine din instinctele înăscute, programate genetic, ce reapar mereu la fel de puternice fără a avea nevoie de nici un efort (mintal sau fizic, conştient sau nu), în vreme ce forţa de construcţie şi reproducere a civilizaţiei e relativ slabă, căci rezultă numai din munca câtorva oameni mai luminaţi. Civilizaţia rezultă din raţiune şi se menţine cu educaţie, adică e produsă numai de o acţiune conştientă dar artificială, care se desfăşoară cu o eficienţă ce depinde de foarte mulţi factori subiectivi, nenaturali.   

   Suţinătorii civilizaţiei sunt mai degrabă slabi în comparaţie cu  oponenenţii ei, mânaţi de forţa Naturii. Apariţia civilizaţiei pare astfel o minune greu explicabilă, având în vedere numărul mic al celor care au creat-o (şi impus-o) iar acum o susţin, în comparaţie cu numărul mare al celor care i s-au opus şi i se opun în continuare (fără a-şi da seama de dezavantajele acestei opoziţii pentru grup, specie şi chiar pentru ei înşişi).

   Să-l mai ascultăm pe bătrânul Freud:

Civilizaţia se sprijină într-o măsură enormă pe principiul renunţării la satisfacerea pulsiunilor instinctuale, până acolo că se poate chiar zice că se bazează pe nesatisfacerea (reprimarea, refularea, sau orice alt mecanism) instinctelor puternice. Sublimarea instinctelor constituie una din trăsăturile cele mai izbitoare ale dezvoltării în planul civilizaţiei. Dezvoltarea (maturizarea) individului apare ca produsul ciocnirii a două tendinţe: aspiraţia către fericirea proprie, pe care de obicei o numim „egoistă”, şi dorinţa de asociere cu ceilalţi membri ai comunităţii, pe care o calificăm drept „altruistă”.

Omul nu e o fiinţă însetată de iubire, ci are o puternică înclinaţie instinctuală spre agresiune. Pentru om, aproapele nu e doar un posibil tovarăş şi obiect sexual, ci şi un obiect care tentează la agresiune. Din cauza acestei ostilităţi înnăscute faţă de semeni, societatea civilizată este mereu ameninţată cu dispariţia. Faptul că asocierea cu alţi oameni are avantajul unei productivităţi mai mari a muncii nu este suficient pentru a păstra civilizaţia, căci pasiunile instinctuale, neraţionale, sunt mult mai puternice decât interesele raţionale. De aceea civilizaţia trebuie să facă mari eforturi pentru a limita agresivitatea umană şi a-i reduce manifestările cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural. Din păcate, rezultatele au fost slabe. Evident, oamenilor nu le vine uşor să renunţe la satisfacerea înclinaţiei spre agresiune; ei nu au din asta nici un folos.

O posibilă soluţie parţială este constituirea unui grup relativ mic, în care indivizii să se iubească şi să se unească pentru a-i duşmăni împreună pe toţi cei din afara grupului. În felul acesta tendinţa naturală spre agresiune e satisfăcută  comod şi relativ inofensiv.”

   Toate realizările bune ale omenirii, de la acul de cusut până la catedralele grandioase, de la robinetul cu apă caldă până la aselenizare, de la vasul de toaletă până la sistemul public de pensii, sau cultura de orice fel şamd. - sunt doar consecinţe ale acestei caracteristici de bază ale omenirii actuale.

   Rezultatele rele ale civilizaţiei, adică mizeriile trecute şi actuale, cum ar fi poluarea mediului, suprapopularea planetei, mitocănia, genocidele, războaiele etc. nu sunt decât rezultatul unor greşeli, exagerări, scăpări întâmplătoare şi accidentale de sub controlul raţiunii şi a constrângerilor comunitare ale pornirilor instinctuale, la fel de eterne ca şi specia.

   Societatea umană poate exista teoretic într-una din următoarele două variante (în realitate societăţile sunt amestecuri în diverse proporţii din cele două extreme): una (probabil prima în ordine cronologică) în care domneşte dreptul celui mai tare, o junglă modernă în care fiecare încearcă să-l strivească pe celălalt şi oamenii se închină forţei brute, mai nou la Tătuci sau ideologii, la bani, vile, jipane etc., pentru posedarea cărora sunt în stare să facă orice; şi o alta – societatea civilizată, sigură, plăcută, în care oamenii se respectă şi se sprijină reciproc pentru binele comun, încercând să devină mai buni unii cu alţii, iar politica, banii, merţanele şamd nu sunt decât nişte accesorii, la fel ca încălţămintea sau săpunul.

   Dacă ar fi întrebat în ce fel de lume ar dori să trăiască, orice om ar alege să trăiască în varianta a doua de societate, dar în cazul celor mai mulţi, cu adausul important ca el însuşi să fie totuşi scutit de obligaţiile generale, ca să poată face orice vrea! Adică, el să-şi poată manifesta neîngrădit pornirile animalice: să murdărească, să fure, să exploateze, să domine etc. – dar fără consecinţe neplăcute, în timp ce toţi ceilalţi membri ai comunităţii să fie siliţi să-şi controleze pornirile lor. Gândire de sugar, sau de adult needucat.


   Evoluţia speciei, a societăţii, a civilizaţiei, se supune legii selecţiei naturale, astfel că poate avea creşteri şi descreşteri, perfecţionări şi degenerări, suişuri şi coborâşuri, eventual şi dispariţia - în cazul neadaptării la mediu. Astfel, la început (timp de milioane de ani!), avantajele traiului în comun au dus la dezvoltarea fără limite a societăţii omeneşti. Dar succesul duce uneori la pagubă! Cu cât a trecut timpul, se constată din ce în ce mai tare că, pe lângă avantajele evidente, traiul în comun are şi dezavantaje, chiar mari. De exemplu, creşterea nestăvilită a populaţiei globului (rezultat al succesului asigurat de traiul în comun) şi implicit a consumului de resurse naturale de toate felurile, a produs şi efecte rele care pun în pericol chiar existenţa speciei umane, cum ar fi: poluarea mediului, penuria de resurse (de hrană, energie etc.), răspândirea unor boli distrugătoare etc.

    Savantul austriac Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel pentru studiile sale etologice, spunea în 1973:

    “Am identificat opt motive diferite, aflate într-o relaţie de interdependenţă cauzală, ce ameninţă să provoace nu numai dispariţia culturii noastre contemporane, ci şi a omenirii ca specie.

Cele  opt  procese  în curs de desfăşurare sunt:

  1. Suprapopularea Pământului, care prin excesul de contacte sociale inevitabile ne împinge pe fiecare din noi la izolare, într-un mod principial neomenesc, declanşând totodată nemijlocit manifestări agresive, ca urmare  a aglomerării multor indivizi într-un spaţiu restrâns.
  2. Pustiirea spaţiului vital natural, care distruge nu numai mediul exterior înconjurător în care trăim, ci şi orice sentiment pios al omului în faţa frumuseţii şi măreţiei unei creaţii ce-i este superioară.
  3. Întrecerea nesăbuită a omenirii cu sine însăşi, ceea ce impulsionează dezvoltarea tot mai rapidă a tehnologiei în detrimentul nostru, împingând  oamenii să devină incapabili de a mai percepe adevăratele valori şi răpindu-le timpul necesar îndeletnicirii realmente omeneşti de a reflecta.
  4. Dispariţia tuturor sentimentelor şi afectelor puternice, în urma procesului de moleşire biologică. Dezvoltarea tehnologiei şi farmacologiei determină o intoleranţă crescândă faţă de orice provoacă cea mai mică senzaţie de neplăcere. În felul acesta oamenii pierd capacitatea de a mai trăi bucuria ce poate fi obţinută doar în urma unor eforturi îndelungate, depuse pentru învingerea obstacolelor. Jocul de contraste între bucurie şi suferinţă, care există prin firea lucrurilor, se pierde în oscilaţii insesizabile ale unei plictiseli fără nume.
  5. Decăderea genetică. În afară de “simţul natural al dreptului” şi de anumite tradiţii juridice transmise de-a lungul timpului, civilizaţia modernă nu are nici un fel de mijloace care să exercite o presiune selectivă asupra evoluţiei şi menţinerii unor norme corecte de comportare socială, deşi dezvoltarea societăţii ar pretinde imperios astfel de factori generatori. Nu e exclus însă ca multe manifestări infantile, ce fac ca mari părţi ale actualului tineret “revoltat” să ajungă nişte paraziţi sociali, să fie determinate genetic.
  6. Sfărâmarea tradiţiei. Se ajunge astfel la un punct critic, în care generaţia tânără nu mai e capabilă să se înţeleagă din punct de vedere cultural cu generaţia în vârstă, ca să nu mai vorbim de imposibilitatea oricărei identificări. Generaţia tânără o va trata pe cea în vârstă ca pe un grup etnic străin, nutrind faţă de el sentimente de ură naţională. Această imposibilitate de identificare este cauzată în primul rând de lipsa contactului între părinţi şi copii, fapt ce poate avea consecinţe patologice încă din perioada prunciei.
  7. Creşterea receptivităţii oamenilor la fenomenul de îndoctrinare. Înmulţirea numărului de oameni strânşi într-un singur grup cultural duce, laolaltă cu perfecţionarea mijloacelor tehnice, la influenţarea opiniei publice, în sensul unei uniformizări a mentalităţilor - pe care  istoria omenirii nu a mai cunoscut-o vreodată. La aceasta se adaugă faptul că efectul sugestiv al unei doctrine ce se bucură de succes creşte o dată cu numărul aderenţilor, urmând poate chiar o proporţie geometrică. Se întâmplă deja în unele locuri ca un individ care se sustrage în mod conştient influenţei mijloacelor de informare în masă, cum ar fi de pildă televiziunea, să fie considerat de ceilalţi un caz patologic.Efectele pierderii individualităţii sunt salutate de către toţi cei ce vor să manipuleze mari mase de oameni. Sondajele de opinie, tehnica reclamelor şi moda abil dirijată îi ajută pe marii producători (capitalişti) din Vest şi pe funcţionarii (comunişti) din Est să dobândească acelaşii tip de putere asupra maselor.
  8. Cursa înarmării nucleare – însă aceasta pune omenirea în faţa unor pericole mai uşor de evitat decât cele presupuse de procesele înfăţişate mai înainte.

    Dezumanizarea descrisă mai înainte e înlesnită de trăznaia doctrinei pseudo-democratice, care afirmă că modul de comportare socială şi morală a omului n-ar fi determinat de natura sa biologică, adică de organizarea sistemului nervos şi a organelor de simţ, prin evoluţia lor filogenetică, ci este cauzat doar de “condiţionarea” căreia omul îi este expus în decursul ontogenezei sale, prin influenţa exercitată de mediul cultural ambiant…” .

   Azi oamenii au ajuns atât de departe cu dominarea forţelor naturii, încât cu ajutorul lor pot uşor să se extermine reciproc până la ultimul. Ei ştiu bine asta şi de aici provine neliniştea actuală, nefericirea şi îngrijorarea lor. Problema destinului speciei umane se pune astfel: va putea progresul civilizaţiei, şi în ce măsură anume, să domine perturbările aduse vieţii în comun de pulsiunile umane de agresiune şi autodistrugere?

   Problema principală a omenirii civilizate este azi păstrarea civilizaţiei. Vedem în jur (cine vrea să vadă, sau cine e în stare) tot felul de semne de declin, ba chiar unele care anunţă dispariţia civilizaţiei – ca urmare a acutizării problemelor globale ale omenirii. De aceea eu apreciez în mod pesimist că în condiţiile actuale (suprapopularea şi suprapoluarea planetei etc.), nu mai putem vorbi de progresul civilizaţiei moştenite de la înaintaşi, ci în cel mai bun caz doar de păstrarea sau supravieţuirea ei.

   Să revenim la problemele traiului în comun. Înghesuiala unui mare număr de oameni în oraşe necesită – şi impune – reguli de purtare foarte diferite de cele valabile în sate, sau în teritoriile semipustii unde vieţuiau strămoşii noştri – dar încă şi mulţi oameni actuali. Idealul civilizaţiei (şi democraţiei) e găsirea unui echilibru (sau compromis...) între interesele legitime ale individului (bazate pe satisfacerea instinctelor) şi constrângerile comunitare, dictate de interesele generale (pentru a satisface diverse nevoi logistice, etice etc.). Aceste reguli de convieţuire au rezultat dintr-un proces întins pe mii de ani, de adaptare dureroasă la traiul din primele aglomeraţii urbane (probabil din Sumer, China sau India). Aceste reguli, pe care le numim „cei 7 ani de-acasă”, trebuie re-învăţate de fiecare copil, trebuie transmise sub formă de educaţie fiecărei generaţii noi, pentru că oamenii se nasc în continuare animale sălbatice. Cei 7 ani de-acasă nu se transmit pe cale genetică.

   Civilizaţia a rezultat dintr-un proces de educaţie generală minimă, necesară oricărui om pentru a trăi printre şi împreună cu alte fiinţe umane.

   Civilizaţia nu poate exista fără educaţie.
   Acestă educaţie înseamnă însuşirea capacităţii de dominare a impulsurilor primare (sau primitive, sau animalice – adjectiv foarte nedrept câteodată faţă de animale), care fără această frână ne-ar împinge de exemplu să îmbrâncim comesenii pentru a înşfăca halca cea mai zdravănă la o masă comună, sau să otrăvim turmele vecinilor pentru a permite caprei noastre să pască liniştită pe pajiştea satului, sau să ne impunem părerea în piaţa publică zdrobind cu bâta ţestele posesorilor de alte păreri. Printre alte efecte, inteligenţa a sofisticat fenomenul de sublimarea a instinctului sexual, existent şi la alte specii de animale. Astfel, instinctul se manifestă şi prin tendinţa fiecărui individ de a ocupa un loc cât mai înalt în ierarhia grupului (societăţii) de care aparţine – adică să-i fie recunoscute „meritele”. Locul cel mai grozav este cel de şef al cetei, aşa-numitul personaj „alfa” – vezi etologia grupurilor de animale (maimuţe, lupi, gâşte etc.). Cine oare – afară de călugări, sau sfinţi etc. – mai e dispus azi să renunţe la orgoliul personal şi partea sa de „glorie locală”, pentru a accepta nevoile şi interesele altora, sau chiar a se ocupa de treburile acestora?

   Prin educaţie individul deprinde să accepte şi să respecte nişte reguli privind traiul în comun: să nu-şi facă nevoile pe unde apucă; să mănânce cu gura închisă; să nu zbiere oricând are chef; să nu arunce gunoaiele peste tot; să tolereze “diferenţele” celorlalţi faţă de părerile sale; să respecte regula ”ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”. Necazul e că, deşi acest minimum civilizatoriu se transmite din generaţie în generaţie de câteva mii de ani, inclusiv în formă organizată (ca învăţământ general), practic în viaţa obişnuită rezistenţa faţă de el este în creştere alarmantă.

   Aşa se face că la noi mitocănia a devenit regulă, mediu ambiant şi sursă de trai. Sălbăticia moravurilor din România pare stupefiantă străinilor civilizaţi, căci ea împinge lupta pentru supravieţuire spre forme de canibalism moral. Trăim aproape ca într-o junglă!

   Dar şi mai gravă este constatarea că nu mai putem spera vreun ajutor nici de la străini: dezagregarea civilizaţiei actuale se generalizează. Nivelul de civilizaţie scade azi peste tot în lume. În primul rând prin răspândirea recursului la violenţă pentru rezolvarea neînţelegerilor dintre indivizi sau grupuri, care devin astfel conflicte în toată regula. În al doilea rând prin scăderea pragului de sensibilitate (iritabilitate) şi a gradului de autocontrol. În al treilea rând, prin năvala paşnică a maselor de săraci prost crescuţi peste naţiunile bogate, civilizate, dar cu natalitate mică. Lumea civilizată redevine barbară în corpore, ceea ce creează pericole mortale pentru fiecare din noi: atât pentru „noii barbari” cât şi pentru cei „de modă veche”. Suntem nevoiţi să ne apărăm, evident că nu distrugând inamicii - ci readucându-i într-un mod dibaci pe calea cea bună.

S-ar putea spune că lumea stă într-o tolerabilă cumpănă, între bine şi rău. Adică relele ei, chiar aşa multe şi sufocante cum sunt, nu prevalează semnificativ asupra părţilor bune. Mai putem încă să ne aşezăm într-o poziţie retrasă dar favorabilă, pentru a scăpa de hărţuiala zilnică.

Dar cât va mai dura această cumpăna precară? Şi ce e de făcut pentru ca ea să nu se distrugă?

E o întrebare veche, întrebarea lui Avraam către Dumnezeu, înaintea condamnării Sodomei: „care trebuie să fie proporţia dintre bine şi rău într-o comunitate, pentru ca ea să fie „iertată” (adică ocolită de pedeapsa ultimă)? Câţi dintre locuitorii unei cetăţi trebuie să fie buni, pentru ca răul din ea să nu ducă la dezastru?

Măcar zece, sună răspunsul Domnului, după tocmeala patetică a lui Avraam. Dar asta e dătător de speranţe: nu se cere ca binele să fie majoritar, nici în fiinţa omenirii, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil chiar în doze mici. Căci el lucrează homeopatic, ca drojdia în aluat. Aşa dar lumea poate fi salvată, dacă fiecare din locuitorii ei se va strădui să fie numărat printre cei „zece”.

Mie personal, această performanţă esenţială nu mi-a reuşit încă. (Andrei Pleşu)

   Cum s-ar putea redresa tendinţa actuală de (re)barbarizare a societăţii, care îi ameninţă chiar existenţa? Vedem că metodele educative tradiţionale au dat şi dau greş. Rezultă că e nevoie de altele, corespunzătoare noilor condiţii – diferite de cele în care era bun sistemul  educativ tradiţional.