Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 2. Educarea caracterului 2.6 Aventura programată

2.6. Educarea caracterului cu ajutorul aventurii programate

Email Imprimare PDF

 

2.6.1. În legătură cu aspectele practice ale formării caracterului în şcoală doresc să fac următoarele precizări:

   Bazându-se inevitabil pe instincte, relaţiile interumane se caracterizează în mod natural prin „răutate”: egoism, violenţă, dominare, exploatare etc. Este meritul civilizaţiei de a îngrădi astfel de relaţii şi a le dezvolta pe cele opuse, „bune”: altruism, toleranţă, respect etc. Purtarea civilizată se obţine prin educaţie, un mijloc prin care generaţiile vârstnice transmit celor tinere atât cunoştinţele privind câştigarea unei pâini (majoritatea cărora provin de la înaintaşi), cât şi concluziile propriei lor experienţe de viaţă, pentru a-i ajuta pe tineri să evite greşelile şi să câştige un timp – în care se speră ca vor acţiona (raţional) pentru interesul general, adică dezvoltarea civilizaţiei.

   Educaţia este o activitate deosebit de valoroasă pentru societate, chiar vitală pentru supravieţuirea individuală, a comunităţii sau a naţiunii. Ea este însă nenaturală, iar copiii şi tinerii o resping, deoarece contrazice pornirile lor instinctuale, naturale. Importanţa capitală a acestei necesităţi pentru orice societate umană a fost recunoscută din antichitate şi de-a lungul timpului s-au propus diverse soluţii de edeucaţie.

    În prezent, la modă pe plan mondial este metoda discuţiilor profesor-elevi, corelate însă cu un întreg ansamblu de măsuri de organizare a totalităţii mediului şcolar, având ca ţintă educarea caracterului.

   Totuşi, pentru formarea caracterului, întrucât caracterul omului este strâns legat de aspecte corporale (instincte etc.) ce pot fi influenţate foarte greu sau deloc pe cale verbală (intelectuală), metoda discuţiilor nu este eficientă în comparaţie cu metoda educaţiei fizice. Principala cale de influenţare a corpului, deci şi a caracterului, rămâne efortul fizic - sub diverse forme. Iată două exemple de educaţie morală cu ajutorul educaţiei fizice – la un stagiu de Aikido (Federaţia de Aikido Modern / Bucureşti – 21.02.2009):

1. Şerban Derlogea - Despre Aikido şi Religie

2. Şerban Derlogea - Despre criza economică

   Unii specialişti consideră că cea mai eficientă metodă de educaţie pentru formarea caracterului ar fi războiul, din cauza puterii mari de convingere a „mijloacelor educative” respective: frica de moarte, evidenţierea clară a avantajelor solidarităţii, pedepsirea drastică a neîndeplinirii datoriei etc. Virtuţile dezvoltate prin participarea la război sunt: loialitatea, solidaritatea, tenacitatea, eroismul, conştiinţa, buna creştere, creativitatea, cumpătarea, simţul practic, sănătatea fizică şi vigoarea.

   Desigur, această metodă educativă este prohibitivă din punctul de vedere material / uman şi chiar imorală din punctul de vedere spiritual.
  De aceea s-au căutat surogate pedagogice care să realizeze efecte similare cu cele rezultate din participarea la război, în condiţii acceptabile din punctele de vedere social, economic şi moral.

   Până acum, cele mai bune surogate disponibile ale războiului, cu rezultate educative pozitive certe, sunt: instrucţia militară, artele marţiale orientale, educaţia cu ajutorul aventurii (programate).
   Din păcate, aceste metode educative noi şi eficiente sunt accesibile la noi doar unui număr infim de cetăţeni / tineri:

   - instrucţia militară este disponibilă numai pentru militarii profesionişti;

   - artele marţiale (la fel ca toate sporturile) sunt practicate doar de câţiva amatori;

   - educaţia cu ajutorul aventurii este oferită la preţuri foarte mari, de regulă fiind accesibilă numai salariaţilor unor mari întreprinderi (care plătesc şcolarizarea angajaţilor).

   Eu propun ca aceste metode educative moderne să fie introduse ca materii obligatorii în cadrul orelor de educaţie fizică din învăţământul general (licee şi universităţi). Schimbarea curriculei în acest sens ar putea decurge în câteva direcţii:

   - O primă direcţie ar fi apariţia (treptată) a unui Dojo în fiecare şcoală românească, adică o sală în care toţi elevii/ studenţii să practice o artă marţială neviolentă (practic - Aikido).

   Aikido este o artă marţială japoneză care învaţă autoapărarea şi nu are competiţie. Avantajele sale educative constă în cunoştinţele de autoapărare - mult mai utile în viaţă decât alte cunoştinţe sportive (de exemplu despre fotbal sau alte jocuri) şi lipsa competiţiei – care permite participarea la ore a tuturor elevilor/ studenţilor. Efectul de educarea caracterului rezultă din: specificul exerciţiilor fizice respective, din atmosfera sau contextul (specific tradiţiei şi disciplinei marţiale) în care se desfăşoară exerciţiile, din discuţiile organizate profesor-elevi.

   Menţionez că apariţia unui Dojo nu înseamnă investiţii noi, ci doar o altă atmosferă de lucru impusă în cadrul sălii de sport existente.

   - O alta direcţie ar fi predarea cunoştinţelor utilitare cum ar fi: supravieţuirea în condiţii dificile (calamităţi etc., inclusiv însuşirea diverselor moduri de deplasare, căţărare, înot etc.), team-building, primul ajutor. Cunoştinţele respective sunt mult mai utile în viaţă decât alte cunoştinţe sportive tradiţionale (gimnastică etc).

   Problema principală pentru realizarea practică a acestei propuneri constă în formarea sau recalificarea profesorilor de sport, pentru a putea preda noile materii. Din informaţiile mele, rezultă că metodele moderne şi eficiente de educaţie morală cu ajutorul educaţiei fizice nu sunt cunoscute decât accidental de institutele noastre de învăţământ superior cu profil sportiv. Acestea sunt plafonate din punctul de vedere al inovării pedagogice şi se limitează la pregătirea profesorilor de educaţie fizică numai în domeniul pur sportiv, pentru competiţie, fără nici o preocupare pentru formarea caracterului tinerilor.

2.6.2. Educaţia cu ajutorul aventurii

   Ipoteza de la care pleacă educaţia cu ajutorul aventurii este aceea că grupurile şi indivizii se schimbă când sunt expuşi în mod direct şi deliberat la: provocări, aventuri la mare înălţime, experienţe de dezvoltare personală. Educaţia cu ajutorul aventurii nu provoacă schimbările, ci doar evidenţiază necesitatea de schimbare şi susţine orice decizie personală în această direcţie. Scopul acestei metode de educaţie este tocmai conştientizarea necesităţii unei schimbări. Un scop secundar ar fi dezvoltarea încrederii de sine şi îmbunătăţirea interacţiunilor sociale. Din aceste motive educaţia cu ajutorul aventurii a devenit un mijloc eficient şi pentru modificarea comportării unor grupuri cum ar fi: persoanele cu handicapuri, cele inadaptate social, deţinuţii.

   Educaţia cu ajutorul Aventurii programate constă din lecţii sau stagii (expediţii educative). În cadrul lor,  participanţii conduşi de un instructor trăiesc una sau mai multe aventuri programate (suferind astfel o educaţie experienţială). Ei sunt manipulaţi ca să considere că riscul aparent este mare iar competenţa lor aparentă - mică, chiar dacă valorile reale sunt menţinute la nivele acceptabile. Desigur că participanţii se „deşteaptă” cu timpul, adică ajung spre sfârşitul lecţiei/ stagiului să perceapă mult mai corect nivelul de risc, sau pe cel de competenţă.

   Procesul educaţiei cu ajutorul aventurii implică folosirea unor activităţi aventuroase în mijlocul naturii sau în parcuri de aventură (zone în aer liber amenajate cu instalaţii speciale). Aceste activităţi oferă indivizilor şi  grupurilor sarcini de rezolvat: să rezolve probleme, să îndeplinească anumite performanţe.

   Rezolvarea problemelor necesită luarea unor decizii, evaluări, cooperare, comunicare, încredere.

   Îndeplinirea performanţelor constă în demonstrarea competenţelor personale şi colective în prezenţa unor  riscuri mentale, sociale sau fizice. Riscul este aranjat să pară enorm de mare, deşi în realitate are un nivel scăzut şi este bine controlat.

   Produsul educaţiei cu ajutorul aventurii este dezvoltarea personală.

   Rezolvând sarcini aparent imposibile, indivizii şi grupurile învaţă să-şi depăşească limitele autoimpuse şi prejudecăţile despre propria capacitate de reuşită. În felul acesta, cu toţii învaţă multe despre ei înşişi şi modul cum se relaţionează cu alţii.

   Ca activităţi educative în aer liber se folosesc diverse forme de deplasări bazate numai pe forţele proprii, desfăşurate în mijlocul naturii. De exemplu: mersul vioi, drumeţia cu rucsacul, alpinismul, skiul, cicloturismul, sau călătoria pe apă cu mijloace nemecanizate (canoe, caiac, velier) etc.

Fotografie de Marius Radu

Traversare cu adrenalină pe Brâna Aeriană - Valea Coştilei (fotografie de Marius Radu)

  
   Activităţile bazate pe alt fel de forţe motoare, cum ar fi: turismul motorizat, ori turismul cu animale de povară sau tracţiune, nu fac parte din această categorie, deoarece au un impact exagerat asupra mediului înconjurător şi un slab efect educativ asupra participanţilor.

   Aventura educativă este o activitate caracterizată prin:

- elevii participă de bună voie, din proprie iniţiativă;

- nu oferă nici un câştig material; scopul este limitat numai la satisfacţia spirituală, suficientă prin ea însăşi;

- are un rezultat nesigur (dar şi acesta e educativ!);

- implică anumite pericole.

   Platon ridică în lucrarea „Republica” trei probleme de bază legate de educaţia cu ajutorul experienţei de viaţă (cu ajutorul aventurii trăite). El arată că tinerii supuşi acestor lecţii de viaţă au de trecut prin situaţii periculoase, cărora ei încă nu ştiu să le facă faţă şi care le-ar putea dăuna în mod grav sănătatea şi chiar viaţa.

   Platon întreabă:
a) oare educatorul ar trebui să organizeze lecţiile astfel ca pericolele să dispară?
b) ce justifică utilizarea pericolelor în educaţia tinerilor? şi
c) ce-i de făcut dacă pericolele devin excesiv de mari?

   Iar mai departe răspunde: nu, pericolele nu trebuie evitate în totalitate; utilizarea pericoleleor este justificată pentru că ele constituie un mijloc educativ excelent (poate singurul) de a forma oameni „mai buni”; trebuie asigurată posibilitatea de a salva tinerii când pericolul devine excesiv de mare.

   Grija actuală excesivă pentru protejarea şi ferirea tinerilor de pericole este un mijloc sigur de a-i transforma în păpuşi incapabile să dea piept cu greutăţile vieţii, în viitori învinşi.

   Americanul William Unsoeld (1926-1979) a fost un mare educator implicat în teoretizarea şi stabilirea regulilor pentru practica utilizării aventurii. El spunea: „când la înscrierea într-un stagiu de aventuri vine o mamă şi întreabă: Puteţi să-mi garantaţi siguranţa copilului meu? Îi răspund deschis: Nu! Putem garanta doar că are şanse reale să moară! Iar dacă i-am putea garanta siguranţa, n-ar mai avea rost să facem stagiul. Dar dacă continuaţi să vă purtaţi ca o mamă model şi să-l cocoloşiţi pe băiat aşa cum văd că faceţi, vă putem garanta că sufletul băiatului Dvs va muri!

   Riscul e un mijloc educativ justificat. Aventura implică risc.
   Poate apare întrebarea: dacă nu putem evita  pericolele, de ce mai folosim aventura? Iar răspunsul este: deoarece aşa e viaţa adevărată, cea pentru care pregătim tinerii. În viaţa reală nu există siguranţă 100 %, poate doar dacă privim la trecut. Viitorul este o aventură, plin de surprize posibile – de pericole. Oricâte precauţii am lua: învăţatură, economii, prieteni etc - viaţa rămâne o călătorie în necunoscut. Deşi omul tânjeşte după siguranţă şi nu vrea schimbare (să ne amintim de lozincile FSNiste: „pentru liniştea noastră!”) el trăieşte şi creşte. Practic, a nu trăi şi a nu te mai schimba înseamnă să mori.
   Deci a aştepta siguranţă de 100% e un refuz al realităţii, o utopie. Mult mai avantajos e să accepţi realitatea, adică duritatea viitorului, şi să te pregăteşti pentru ea.

   Chiar dacă de pe vremea lui Platon s-a lămurit ceea ce susţinea mai recent Unsoeld şi alţii, adică: negarantarea siguranţei totale pentru participanţi la educaţia cu ajutorul aventurii, aceasta nu înseamnă şi lipsa măsurilor de siguranţă. Prea multă siguranţă înseamnă moartea sufletelor elevilor – dar prea puţină siguranţă înseamnă elevi morţi.
   Pe vremea lui Platon măsurile de siguranţă constau în cai, cu ajutorul cărora tinerii învăţăcei, participanţi la războaie reale dar încă necopţi, puteau fugi de pe câmpul de luptă dacă se ajungea să rişte a fi omorâţi. Protejarea elevilor în cursul aventurii educative e de importanţă vitală, dar unde e limita la care pericolul formator devine inacceptabil, sau câtă siguranţă e necesară, constituie pentru educator o întrebare mereu grea şi permanent actuală.