Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 3. Aikido pentru toți 3.1 Introducere

3.1. Introducere

Email Imprimare PDF

De 150 de ani se strigă: ”Deşteaptă-te române!” şi nimeni parcă nu se trezeşte.
De ce chemarea asta rămâne „un strigăt în pustiu”?
Şi, oare ce ar trebui făcut pentru a ne „trezi”?

  


   Cum funcţionează oamenii? Ce îi mână şi de ce?

   În copilărie întrebam cum funcţionează tramvaiul, liftul, radioul şi alte maşinării, pentru că mi se păreau minuni de neînţeles. Cu vremea am aflat însă că problema cea mai grea nu este priceperea maşinilor, oricât ar fi ele de complicate, ci înţelegerea oamenilor, a modului cum gândesc şi acţionează. Căci oamenii creează nu numai complexitatea derutantă a obiectelor, ci şi răutatea infinit mai mare a  conflictelor cu semenii. Mi-a fost greu să pricep de ce indivizi aparent respectabili au purtări necivilizate, sunt lipsiţi de bun simţ şi gândire raţională, îşi fac rău singuri şi le dăunează altora. M-a surprins agresivitatea celor care vor putere sau  avere, sau violenţa în vorbe şi fapte pe care o manifestă de-a-valma tineri şi vârstnici, bărbaţi şi femei, în mai toate împrejurările.

   Lumea în care trăim nu este nici pe departe perfectă şi prietenoasă cum ne-o prezintă de obicei părinţii şi şcoala, ci dimpotrivă: complicată, crudă, nemiloasă.   Aşa se face că „tranziţia” actuală - care pare că nu se va mai termina, în loc de a scădea răutatea oamenilor, cum ar cere civilizaţia, de fapt accentuează samavolnicia, mărind inegalităţile sociale şi distrugând solidaritatea socială. Numeroşi oameni ajung victime – adică mână de lucru ieftină, ori prostituate, sau carne de tun pentru războaiele altora, în timp ce mulţi alţii devin profitori odioşi.

   Însă vina pentru suferinţele îndurate aparţine victimelor: nu ungurii, franc-masonii sau ruşii etc. sunt de vină pentru soarta oricăruia din noi, ci fiecare e responsabil de viaţa lui. Succesul „răilor” de tot felul: ticăloşi, escroci, hoţi, proxeneţi, criminali, politicieni corupţi şamd se datorează foarte puţin calităţilor lor: inteligenţă, competenţă etc. (foarte adesea reale!), şi foarte mult defectelor sau  slăbiciunilor victimelor: prostie, indolenţă, credulitate, neatenţie, incompetenţă, lăcomie, lipsa de vigilenţă, de cultură, de informaţie, de solidaritate şamd.
Negândind şi neluptând ca să devină mai tari, pentru a se adapta la noile realităţi, cei slabi riscă să piară.

   Mânaţi şi orbiţi de instincte, majoritatea oamenilor sunt materialişti şi văicăreţi. Ei ar fi mai mulţumiţi de viaţa lor dacă s-ar gândi şi la altceva decât hrană, sex, bani. Lumea ar fi mai bună şi oamenii mai fericiţi dacă ar şti cum să-şi îmbogăţească sufletul, cum să facă şi să păstreze prieteni. Deoarece nu banii, puterea de a stăpâni peste alţii, maşinile 4x4 sau turnuleţele de pe case dau măsura calităţii de om - ci trăirile sufleteşti şi numărul prietenilor adevăraţi.

   Dorinţa excesivă de a face avere este o boală mintală. Pentru înavuţire e nevoie de o atitudine mentală complet opusă respectului de oameni şi iubirii aproapelui. Căci avere nu se poate face muncind cinstit, productiv, ci doar înşelând alţi oameni sau profitând de slăbiciunile lor. (Recunosc că există şi bogaţi de excepţie: cel mai „tare” îmi pare a fi un american, despre care am aflat că nesilit de nimeni şi-a donat gratuit un rinichi, unui bolnav necunoscut!!).

   Între prieteni, nu valoarea materială a cadoului contează, ci semnificaţia lui.

Un european ajuns cu treburi în China locuia alături de numeroşi vecini, cu care s-a împrietenit. În ajunul Crăciunului – sărbătoare inexistentă în China – se trezeşte la uşă cu bătrânul administrator al blocului, care-i spune: ”Domnule, noi te preţuim pentru că eşti un vecin bun şi un om de treabă. Ştim că pentru dumneata mâine e o mare sărbătoare şi că eşti singur. Să ştii că îţi suntem cu toţii alături şi te rugăm să primeşti din partea noastră acest cadou de Crăciun”, după care îi întinse o cutiuţă frumos ambalată. Omul fu impresionat, mulţumi şi deschise cutia – înăuntru era o monedă de doi bani, găurită, având legate de ea o mulţime de bucăţi de sfoară colorată.
Nedumerit, străinul întrebă ce înseamnă asta.
Chinezul îl lămuri: “e un obicei de-al nostru. Fiecare din vecinii şi prietenii dumitale a înodat câte o sfoară, prin care se leagă să-ţi dea o zi fericită din cele câte i-au mai rămas de trăit. În felul acesta ai căpătat în dar câteva zile fericite!”. Creştinul fu adânc mişcat de gest şi îşi sărbători cu multă bucurie Crăciunul. El mărturisea că după aceea a avut parte în viaţă de zile fericite, fără a şti dacă erau din cele la care avea el „dreptul” - sau consuma din cele primite cadou. Mai târziu călătorul a dăruit moneda unui prieten, după ce îi adăugase încă o sfoară, prin care dădea şi de la el o zi fericită.


   Peste tot oamenii au defecte – “omeneşti”. Însă noi ne-am născut şi am trăit la răscrucea dintre civilizaţia occidentală şi cea orientală, adică „sugem de la două mame”, sau „stăm cu luntrea în două cururi” - cum delicios ne pocea zicala un mare dregător străin. De aceea avem calităţi şi defecte luate şi de la unii şi de la alţii. Poate că am adunat cu nesăbuinţă, căci până una-alta românii sunt ultimii din Europa în prea multe privinţe.

   Toate defectele pot fi însă corectate cu puţină învăţătură bună. Dar pentru schimbare e nevoie de voinţă şi muncă, adică un efort pe care prea puţini consimt să-l facă, deşi consecinţele lenei sunt dezastruase. Din cauza neştiinţei şi nesimţirii românii riscă să devină o naţie în declin, o gloată fără identitate colectivă.

   Încă mai sper că Ţara mea n-o să dispară; dar ce fel de oameni o vor popula? This is the question… Oare cum vor fi românii viitorului: sănătoşi la cap şi corp, falnici şi respectaţi de străini - sau nişte milogi degeneraţi? Şi, vor mai vorbi ei româneşte - sau vor fi anglofoni, rusofoni, chinezofoni, ţiganofoni, mârlanofoni? Căci locuieşti într-o limbă – nu într-o ţară (Cioran dixit).

   Tinerii sunt viitorul – adică ei îl fabrică. Însă ce fel de viitor ar putea construi tinerii produşi de şcolile noastre? Foarte mulţi sunt nesimţiţi, inculţi şi neobrăzaţi, nevolnici sau obezi, alcoolici sau mai rău, fumători fără dileme, individualişti  iresponsabili fără vreun ideal spiritual, total dezinteresaţi de binele public: 88% dintre cei cu vârste între 15-25 de ani visează să emigreze (Banca Mondială, 2006). Alţi conaţionali sunt deja cu un picior în groapă din cauza sedentarismului, chiar dacă au poate capul tobă de carte.

   Mai sunt şi concetăţeni cărora le pasă. Însă prea puţini din aceşti români ”treji” caută soluţii de folos obştesc, majoritatea promovând calea salvării individuale. Iar când cineva câştigă ceva, de obicei nu se mai gândeşte şi la ce pierd alţii (până la urmă şi el) cu această ocazie. Din păcate, pe lângă vaiete şi vise, cei care mai doresc „schimbarea la faţă” în bine a României şi a românilor nu vin şi cu propuneri practice, realiste, constructive.

   Din cauza iuţelii uriaşe cu care se schimbă lumea actuală, ca să supravieţuim  trebui să ne „vindecăm” urgent de metehnele care ne debilitează. În acest scop avem nevoie de o metodă verificată, coaptă, care să se poată aplica rapid tuturora. Altfel, până ce inventăm noi alta nouă, am dispare de pe faţa pământului!

   Eu susţin că există o astfel de soluţie: (re)educarea caracterului oamenilor, prin revoluţionarea învăţământului - bazată pe valorificarea educaţiei fizice.

   Educaţia fizică poate îndrepta, deştepta, vindeca şi chiar mântui oamenii.

   Pentru cei „treji”, sportul nu este un moft, sau un spectacol, sau o afacere – ci o datorie morală şi obligaţie cetăţenească. Aşa că trebuie practicat de toată lumea: la şcoală sau la serviciu; în armată şi în închisori; în spitale şi în parcuri. Dar nu un simplu sport, ci o educaţie fizică; şi nu orice educaţie fizică, ci neapărat Aikido.

   De ce? Deoarece Aikido este cea mai bună educaţie fizică pentru toţi.

   La prima vedere Aikido pare un fel de dans, o metodă japoneză de luptă mai blândă, ce seamănă cu binecunoscutul Judo şi serveşte la autoapărare. De fapt, este cu totul altceva: o educaţie fizică, mai precis o Cale marţială. Cu ajutorul acestei învăţături oricine poate dobândi sănătatea corpului şi tăria de caracter, dar şi limpezimea minţii ca să poată înţelege provocările lumii spre a le răspunde demn şi eficient, pentru a se salva pe ei şi a influenţa în bine viaţa celor din jur.

   Aikido este o activitate legată de cele mai simple funcţii şi senzaţii corporale (respiraţia, transpiraţia, frica, durerea etc.), dar şi de cele mai evoluate activităţi  mintale şi sentimente sufleteşti (planificarea, decizia, respectul, iubirea etc.).

   Cu adevărat, o educaţie – de la supravieţuire la iubirea de oameni, adică de la animalitate la raţionalitate şi mai departe, spre spiritualitate.  
  
   Cine face Aikido devine echilibrat şi sănătos, plus că:

- va putea să se privească în oglindă fără să se ruşineze de ce vede acolo;

- va zâmbi şi pe patul de moarte la fel cum a zâmbit în viaţă, fără să-i fie teamă de întâlnirea cu autorităţile de “dincolo”, aşa cum nu i-a fost frică nici de oamenii de-aici.   Satisfacţii pe care unii nu dau doi bani. Dar care pentru mulţi contează...

   Viaţa este şi o călătorie iniţiatică, o descoperire a lumii, a celorlalţi oameni. Dar ea nu e o treabă simplă, nici plăcută, ba uneori chiar atât de periculoasă încât duce la sfârşitul prematur. Deşi se mai sprijină şi pe unii din jur, fiecare trăieşte şi moare singur, în mintea şi corpul său. Pentru supravieţuirea speciei înaintaşii au datoria să ajute tinerii să se iniţieze cu pierderi minime în arta de a trăi, dar şi tinerii au obligaţia de a se strădui să nu piară înainte de a le „expira termenul de garanţie”. În „călătoria” mea, am aflat – uneori cu suferinţă - că în afară de cunoaşterea unei meserii cu care să câştig cinstit o pâine, pentru a trăi în societate e obligatorie şi cunoaşterea metodelor de autoapărare şi a artei negocierilor (tocmelii). Pe la 40 de ani am descoperit Aikido şi avantajele convieţuirii paşnice, sau a milei faţă de ceilalţi. Aikido m-a ajutat să-mi descopăr defectele şi să pricep înfăţişarea înţelepciunii (aşa sper ...). M-am lămurit şi cum funcţionează oamenii.

   Din păcate, nu m-am deşteptat nici uşor, nici repede, nici de tot. Am fost nevoit să lupt multă vreme cu dracii ascunşi în corpul şi mintea mea. Încerc să evit ispitele şi să fac ce ar trebui făcut, deşi nu izbutesc mereu. Mă orientez după ce cred eu că ar fi binele şi răul, nu după criteriul profitului personal.

   Încât, după o viaţă întreagă - am ajuns prea bătrân ca să iau o nevastă, prea sărac ca să mai mănânc carne, prea păţit ca să mai fac păcate; mi-a rămas doar Aikido… (ca să parafrazez un călugăr Zen). Dar nu Aikido sportiv (pentru plăcerea  personală), ci Aikido educativ (pentru folosul comun). În plus, caut să-i lămuresc pe cei din jur să se „trezească” – apucându-se de Aikido din timp, nu la bătrâneţe.

   Am pornit să scriu rândurile de faţă văzând cu tristeţe că educaţia fizică în general şi Învăţătura Aikido în special nu-i atrage pe mulţi tineri.Încă mai sper că ei ocolesc biblioteca şi Dojo-ul doar pentru că nimeni nu le-a spus cum să se pregătească şi ce să facă spre a da piept cu viaţa ca nişte cetăţeni demni, nu ca milogi sau ca fiare. Nu pot accepta ideea că ar fi „irecuperabili”.

   Lucrarea încearcă să răspundă unor întrebări cum ar fi:

1. De ce e lumea smintită?
2. Cum am putea s-o dregem?
3. De ce toţi oamenii ar trebui să înveţe Aikido?
4. Ce este şi ce poate face Aikido?

   Cartea sper să fie utilă atât celor ce practică Aikido cât şi altor cititori, care să se dumirească ce e cu viaţa lor - înainte de a fi prea târziu. Ea este destinată ambelor sexe, fără nici o discriminare sau preferinţă., aşa că tot ce veţi citi despre „el” e valabil şi pentru „ea”. Iar “elevi” se cheamă toţi cei ce studiază Aikido, indiferent de vârstă. Cine doreşte să afle şi alte aspecte ale Artei, în afara celor cuprinse aici, trebuie să caute în alte cărţi, sau cu Google. Ori, mai bine să meargă în orice Dojo, pentru a descoperi singur răspunsul.

   Aikido este oglinda vieţii raţionale. Fiind un subiect vast, despre Aikido se pot spune multe, inclusiv ideile pe care le susţin (şi care nu sunt toate ale mele, spre  deosebire de opinii). Nu merg până acolo să cred că ele ar fi chiar „adevărul absolut”, însă după cele deja văzute în viaţă, nici nu socot că ar fi simple scorneli. M-aş bucura să fie luate în seamă şi însuşite, ori combătute cu argumente. „Nu voi să mă cert, pentru că nu ştiu dacă (până mor) mi-a mai rămas destul timp să mă împac” (Dem. Rădulescu); dar nu pot să tac. „Nu sunt Elveţia” ca să rămân neutru, cum zicea un clasic (încă) în viaţă. Câtă vreme în jur este atâta tembelism şi nebunie, o carte despre legătura artelor marţiale cu lumea nu se putea ocupa de „parfum de roze” şi iluzii, de distracţii sau competiţii sportive, de „artă pentru artă”.

   Nu mai e timp de pierdut. Vreau să provoc discuţii şi să stârnesc fapte (căci Aikido = viaţă = mişcare, nu stagnare sau zacere), chiar dacă nimeni nu e profet în ţara sa. Nici Manifestul comunist n-a avut succes în patria lui Marx sau a lui Engels. Prostia, răutatea şi nebunia există oriunde în lume, peste tot unde sunt oameni. Dar România cu bunele şi relele ei este Ţara mea. „Cu ea defilez” şi de ea îmi pasă. Aşa că visez la vremea când în orice şcoală românească va fi câte un Dojo iar societăţile noastre de asigurări pentru sănătate vor impune tuturor celor înscrişi să facă Aikido.

   E un vis frumos, cu mulţi adversari, în primul rând neştiinţa şi nesimţirea părinţilor, educatorilor, întregii societăţi. Ca să prindă viaţă, această utopie are nevoie de multă visare (şi acţiune!), din partea cât mai multor oameni vrednici. Sper că o vor îmbrăţişa şi până la urmă vor reuşi s-o pună în practică cei care asudă acum în Dojourile din toată ţara.

   Şcoala internaţională (privată) Mark Twain,din Bucureşti, este prima dar şi singura de la noi care a introdus Aikido ca materie obligatorie pentru elevi. Însă, de ce ar învăţa lucruri folositoare numai odraslele părinţilor avuţi? Ce „vină” au celelalte milioane de copii, condamnaţi de societate să crească cocoşaţi, obezi, miopi, milogi, drogaţi?

   Aikido înseamnă nu vorbe - ci fapte, efort şi transpiraţie, fără un câştig imediat şi aparent. De aceea, în ciuda foloaselor sale reale este o activitate de petrecerea timpului liber mult mai puţin atractivă decât numeroasele alternative sedentariste, oferite de reclama comercială care ne înghesuie peste tot.

   Nu-mi fac mari iluzii despre înmulţirea spontană a practicanţilor de Aikido după ce va apare cartea. Eu caut doar să duc mai departe sarcina benevol asumată de a răspândi cunoştinţele ce le-am primit în dar, de la oameni deosebiţi.

   Nu pierd speranţa - şi mai încerc. Poate că unele seminţe vor rodi!