Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 3. Aikido pentru toți 3.2 Violența e cu noi

3.2. Violența e cu noi!

Email Imprimare PDF

… zeii sunt departe, sus,
Duşmanii – lângă noi!
(George Coşbuc)

   Viitorul pe care urmează să-l trăim cu toţii se va caracteriza, printre altele, prin informatizare şi violenţă.
   Dacă tendinţa societăţii spre informatizare este evidentă, ameninţarea domniei violenţei este poate mai puţin percepută de omul obişnuit. Violenţa se referă la numeroase domenii: mediu (fenomene şi schimbări drastice de climă), societate, limbaj etc.

   De exemplu, alături de nesimţire şi prostie, violenţa socială apare peste tot în lumea modernă, năvăleşte în viaţa noastră de zi cu zi. Suntem agresaţi în continuu şi din toate părţile de: iresponsabilitate, nesimţire, indolenţă, inconştienţă, mitocănie, accidente de circulaţie, alcoolici, terorişti, drogaţi, otrăvirea cu alimente stricate, minciuni propagandistice ş.a.m.d. Agresiuni mai mult sau mai puţin violente - cu sau fără premeditare, cu sau fără urmări corporale, dar totdeauna producătoare de stres.

   Statul funcţionează pe baza unui Contract social, potrivit căruia cetăţenii plătesc impozite către autorităţi, iar ele livrează în schimb anumite servicii: ordine publică, sănătate, educaţie etc. Dar azi Statul nu-şi mai respectă Contractul!
   Practic, oficialităţile, politicienii, par că se ocupă doar de a face birocraţie, corupţie, avere personală. Aşa că printre alte disfuncţii sociale - pe care Statul avea sarcina să le stârpească sau cel puţin controleze - orice om a ajuns să se confrunte şi cu violenţa.
 
   Din păcate, oamenii refuză să accepte evidenţa şi preferă să trăiască în iluzii, susţinând liniştitor că societatea s-a civilizat şi am fi scăpat de violenţă.
   Realitatea nu poate fi însă contrazisă mult timp. Confruntat până la urmă cu ea, omul slab (majoritar) se refugiază şi el în brutalitate şi violenţă. El suferă de teamă – ca rezultat al sentimentului de inferioritate; şi de intoleranţă - ca rezultat al fricii şi insecurităţii. Şi “S”urile bogaţilor şi “S”urile calicilor (vezi # 2.5) nasc agresivitate şi violenţă. Ele sunt produse de prea multă, dar şi de prea puţină civilizaţie; de multă, dar şi de puţină educaţie (greşită). De curând, în Vest s-a mai “descoperit” un motiv pentru violenţa tinerilor, pe lângă lupta de clasa (Marx) şi sex (Freud): plictiseala (şcolară) - ceea ce confirmă rolul nefast al sedentarismului generalizat.

   La noi în ţară media este de circa 7500 de infracţiuni violente pe an, cu urmări distructive şi adeseori ireparabile pentru victime, din care aproximativ 1200 violuri, 50 % tâlhării, 12 % omoruri. 6 % din femei sunt abuzate psihic iar 8 % abuzate sexual, prima cauză a violenţei în familie fiind alcoolismul. Copiii găsesc violenţa peste tot: acasă, pe drumul între casă şi şcoală, la şcoală; nu e de mirare că se molipsesc. Violenţa copiilor este alimentată de:

  • massmedia şi TV (la care doar sub 2 % din programe au caracter educativ);
  • scăparea de sub autoritatea şcolii şi/ sau părinţilor;
  • divorţul între informaţie şi educaţie în şcoala de după 1970.

   De frica agresiunilor sexuale, într-o ţară apuseană elevele din cursul primar pleacă la toaletă cu un dispozitiv de „alarmă antiviol”, disponibil în fiecare clasă. Majoritatea tâlhăriilor (furt însoţit de violenţă) se comit în stradă, parcuri, locuri dosnice, străzi neluminate, holuri, lifturi şi scări de bloc, asupra persoanelor singure sau în stare de ebrietate.

   Agresivitatea este un mod de comportare, o mentalitate, intenţia de a rezolva în mod violent orice problemă. Agresivitatea este cauzată de un deranjament mintal, pricinuit printre altele de: sedentarism, sărăcie, incultură, boli psihice.
   Violenţa este punerea în practică a intenţiei.

   Violenţa va exista mereu deoarece este inerentă naturii umane, fiind cauzată de funcţionarea normală a organismului:

  • instinctul de supravieţuire provoacă lupta între cei care au şi cei care n-au: hrană, apă, combustibil, resurse de bază (haine, electricitate etc.), respectiv eternele conflicte între săraci şi bogaţi;
  • instinctul sexual, transferat în frustrări din cele mai variate, provoacă eterna luptă pentru “mai multă” avere, putere, dominaţie, glorie; pentru idealuri (“dreptate”, “adevăr”) ş.a.m.d. Conflictele apar datorită permanentelor încercări ale câte unui membru al grupului de a-i domina pe ceilalţi (de a deveni personajul alfa în cadrul grupului).

   Agresivitatea (ca trăsătură de caracter) şi manifestarea ei concretă (violenţa) au numeroase cauze: stările conflictuale mai vechi sau spontane, produse de: băutură (33 %), gelozie, răzbunare, jaf - dar sunt şi faptele unor bolnavi psihici. 79 % din crimele săvârşite la noi n-au motive precise; jumătate din ele sunt făptuite cu cuţitul la beţie, în cârciumile săteşti. Violenţele se datorează: şomajului, inflaţiei, sărăciei, inegalităţilor economice frapante, nesiguranţei şi frustrării, adică neadaptării la scăderea drastică a nivelului de trai, la bulversarea scării de valori şi la dispariţia reperelor spiritual-morale.
   Din cauza unui grad din ce în ce mic de educaţie şi instrucţie (12 % din făptaşi sunt minori) apare o tendinţă generală de de-responsabilizare. Scade teama de efectul legii, ca urmare a lipsei de reacţie a Statului la majoritatea delictelor (în 1998, din 263 939 infractori au fost arestaţi numai 27 543).

   Deoarece delincvenţii sunt fie frustraţi, fie şomeri, fie de etnie minoritară, nimeni n-a avut curajul să le dea lecţii de morală. Rezultatele nu întârzie. Eu-l egoist a doborât noi-ul civic, drepturile omului au acoperit obligaţiile cetăţeneşti, Statul a premiat minorităţile dar a capotat în faţa racilelor naţiunii. Statul anonim şi imparţial a cedat în faţa poftelor individului-rege. În felul acesta s-a consumat zestrea de idei şi de proiecte pentru viitor. Scena publică a devenit un spectacol de revistă al orgoliilor nomenclaturiştilor, excitaţi de mirosul banilor uşor de furat din visteria statului dar şi de iluzia minunilor tehnologice importate din apus (cum ar fi manipularea alegătorilor cu TV…).

   Violenţa poate fi individuală - cauzată atât de factori interni, biologici (instincte, sentimente, echilibru biochimic etc.) cât şi de factori externi (influenţa mediului etc.), ori colectivă (rasismul, războiul etc.). În pofida tratatelor internaţionale, 40 de ţări sunt mai mult sau mai puţin pornite să se doteze cu arma atomică. Dacă până şi statele “civilizate” se comportă violent, ce poţi să mai aştepţi de la indivizi izolaţi, oricum mai înclinaţi la iresponsabilitate? Maica Tereza zicea: “Dacă o mamă e dispusă să-şi omoare propriul copil (să avorteze), cum de puteţi crede că s-ar putea evita ca bărbaţii să se ucidă între ei (să facă război)?”.

   Cu tot progresul civilizaţiei, în sec. 21 lumea a (re)devenit periculoasă - aşa cum era în epoca de piatră, în junglă. Atât la nivelul indivizilor – cât şi la nivelul statelor.

Victima e vinovată pentru ce păţeşte!

   Mulţi făptaşi (criminali, bătăuşi etc.) aruncă toată vina asupra altora: soartă, părinţi, societate, mitocani, derbedei, întâmplare, străini etc., susţinând la nesfârşit şi candid că “nu eu am vrut să mă nasc aşa, alţii sunt de vină pentru faptele mele”.
    Adică n-ar fi ei vinovaţi de defectele lor, deci pot continua să-şi facă de cap.

   Părerile lor sunt susţinute indirect de cercetările biochimiei, care arată că o mulţime de caracteristici, chiar şi sentimente, sunt determinate de substanţe chimice prezente – sau absente – din corpul omului. Adică, omul e în realitate o uzină chimică şi (aproape) toate manifestările, motivaţiile, părerile, reacţiile sau acţiunile sale sunt determinate de procesele biochimice din organism. Aşa că agresiunea sau violenţa se datorează unui dezechilibru de hormoni, enzime şi alte substanţe. La fel stă treaba şi cu eroismul sau laşitatea: conţinutul de substanţă MDO în sânge determină pofta de risc, sau curajul unui individ. În general bărbaţii au mai puţin MDO decât femeile, sunt mai curajoşi, acceptă riscul.

   Până acuma, tradiţia considera că defectele de caracter rezultă din “păcate”, din comportamente reprobabile dar controlabile cu voinţa. După cum merg lucrurile, sunt mari şanse ca ştiinţa să descopere noi substanţe şi reacţii biochimice, sau gene, care vor explica orice trăsătură, comportare, reacţie, sentiment omenesc. Te pomeneşti că se vor descoperi şi substanţele, sau genele, care cauzează nesimţirea, prostia, sminteala, eventual şi medicamentele corectoare!

   În realitate, tradiţia are dreptate şi ştiinţa nu, răspunderea este personală:

  • Substanţele respective ajung să fie lipsă sau exces în organism din cauza sedentarismului şi a modului greşit de viaţă, adică a modului cum fiecare îşi gestionează viaţa, nu din cauza „altora”: Dumnezeu, părinţi, străini etc.
  • Nu se poate spune că individul n-a avut de ales: în realitate, spermatozoidul din care el se trage “a vrut“ s-o facă, altfel n-ar fi alergat ca un nebun să-şi depăşească foarte numeroşii colegi pentru a reuşi să fecundeze ovulul. Fiecare din noi „am ales” să ne naştem aşa cum suntem!
  • Fiecare poate -dacă vrea cu adevărat- să-şi schimbe viaţa, să lupte cu soarta şi cu substanţele din corpul său. Poate să-şi planifice viitorul, să se pregătească pentru a învinge greutăţile previzibile.

   Dacă însă îi place să fie victimă - n-are decât să îndure şi să se vaete. Cum sunt de exemplu ziariştii care mănâncă deseori bătaie, dar nu intră niciodată într-un Dojo!

   Cine e de vină, agresorul au victima? Din punctul de vedere raţional - amândoi!

   Şi totuşi, justiţia pedepseşte numai agresorul, nesilind victima să ia măsuri pentru a nu mai repeta greşelile care au făcut-o să devină victimă. Dacă am duce acest raţionament al justiţiei actuale până la capăt, ar rezulta că profesorii din şcoli merită pedepsiţi, deoarece chinuie numeroşi elevi (care nu doresc să înveţe)!?

   Orice conflict e până la urmă o lecţie de viaţă şi de coabitare socială, care ar trebui tratată corespunzător atât de părtaşi, cât şi de societate. Sigur că pedepsele agresorului şi victimei trebuie să fie diferite în fond şi în formă, dar pentru societate e total neproductiv să fie pedepsită doar una din părţi (agresorul). Victima trebuie şi ea pedepsită, pentru a o sili ca în viitor să gândească altfel, să devină responsabilă şi să înveţe autoapărarea.

   Cine nu se pegăteşte să se apere - merită să sufere.

   De la aceasta regulă fac excepţie numai minorii şi invalizii - care din motive biologice nu sunt în stare să judece corect. În cazul acestor victime, vina este atât a părinţilor, cât şi a cadrelor didactice sau a autorităţilor statului.

   Însă chestiunea: de ce sunt mulţi oameni violenţi, cum de-au ajuns astfel etc., este practic mai puţin interesantă decât răspunsul la întrebarea: ce-i de făcut cu ei?

   Oamenii care produc conflicte sunt “bolnavi”, suferinzi de dezechilibre metabolice sau defecţiuni genetice. Cei “sănătoşi” au datoria morală, plus interesul (economic, social etc.) să-i ajute. Ajutorarea la nivel social se poate face prin educaţie, constrângere (bătaie, închisoare, exilare etc), sau manipulare biochimică. Prima metodă este net preferabilă.

   Ce-ar putea face indivizii normali, sănătoşi la cap, pentru a supravieţui şi chiar a se dezvolta în aceste condiţii? E vorba pe de o parte să facă faţă unor crize locale sau personale, unor situaţii întâmplătoare, iar pe de alta, de măsurile necesare pentru a remedia situaţia proastă în general la nivel de ţară.

   Soluţia pentru prima grupă de probleme e autoapărarea – adică toată lumea să se pregătească, să înveţe autoapărarea fără arme.

   Pentru problemele colective poate fi luată în consideraţie atitudinea civică responsabilă, prin implicarea personală - pe de o parte pentru asigurarea unei protecţii colective sau publice, iar pe de alta pentru prevenirea violenţei cu ajutorul educaţiei etc.

   La nivelul societăţii, s-au luat tot felul de măsuri contra apariţiei violenţei, dar nu e deloc sigur că logica, educaţia, civilizaţia, poliţia, UE sau ONU îi vor potoli pe toţi potenţialii zurbagii (care am văzut că se înmulţesc). Orice strategie de (auto)apărare a ţării ajunge la concluzia că România nu se poate apăra prin luptă armată „dreaptă”: hotarele noastre n-au obstacole naturale, lipsesc resursele materiale necesare etc. Soluţia este pe plan extern o politică dibace, iar în plan intern rezistenţa întregului popor. Aceasta necesită pe de o parte patriotismul şi competenţa conducătorilor noştri, iar pe de alta pregătirea fizică şi militară a întregii populaţii.

   „Actele de violenţă fără sens şi de distrugere se vor înmulţi din cauza sentimentului de haos specific secolului 21 şi creşterii sentimentului de neputinţă a controlului individual”. (Martin Kwapinski – Guvernul SUA).

   De aceea orice om, comunitate, stat - e nevoit să se pregătească pentru a se apăra oricând şi oriunde, la nevoie cu forţa, împotriva agresiunilor ce apar inevitabil din partea altor oameni, comunităţi sau state, fie ele vecine sau depărtate.

   Rezultă că pentru supravieţuirea naţiei noastre, atât autoapărarea teritoriului cât şi autoapărarea personală impun o educaţie fizică de masă, cu caracter utilitar (militar - marţial). Învăţarea autoapărării e o îndatorire cetăţenească esenţială, dar metoda de apărare trebuie să fie una civilizată: raţională, responsabilă, preventivă sau terapeutică - nu violentă sau distructivă.

   Orice om cu scaun la cap, orice cetăţean, este silit de viaţă să se priceapă la autoapărare, în primul rând la cea fizică - dar şi la cea verbală.