Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 3. Aikido pentru toți 3.8. Aikido Educativ

3.8. O nouă variantă, Aikido educativ (pentru toţi)

Email Imprimare PDF

Cum funcţionează oamenii? Ce îi mână şi de ce?

Numeroşi oameni au priceput avantajele educative ale Artelor marţiale. Dintre ei, cel mai strălucit reprezentant a fost Jigoro Kano, din cauză că a reuşit să-şi aplice practic şi la scară mare concepţia educativă (şi patriotică) în Japonia, cu ajutorul Judo-ului pe care l-a inventat.

Aikido a dus mai departe ideea educativă originară a Judo-ului, în sensul de Cale marţială ne-violentă, atât în domeniul corporal, cât şi în cel moral. Dar Morihei Uyeshiba nu a dorit să popularizeze şi democratizeze Arta sa, ci o destina unei elite (japoneze): nobili, bogătaşi etc. O Sensei nu preda multor elevi, ba chiar limita numărul lor prin criterii de selecţie prohibitive: cerea candidaţilor la înscriere scrisori de recomandare, giranţi morali sau materiali etc.

Dându-şi seama că această concepţie elitistă era dezavantajoasă în competiţia internaţională, comparativ cu avantajele mentalităţii deschise şi democratice a ocupanţilor americani apăruţi după războiul mondial, când au devenit profesori unii din elevii săi au început să popularizeze Arta. Aşa a procedat însuşi fiul lui O Sensei – Kisshomaru Uyeshiba, după ce a preluat conducerea şcolii Aikikai. De asemenea, toate aşa-zisele mari schisme sau deviaţii de la Aikido tradiţional (vezi # 10.2), au fost - sub o formă sau alta, încercări de popularizare (cărora O Sensei li s-a împotrivit):

- Gozo Shioda a preconizat în şcoala sa (Yoshinkan) o nouă metodă pedagogică de predare a Aikido, deodată unui număr foarte mare de elevi;

- Kenji Tomiki a introdus competiţia, cu scopul atragerii cât mai multor tineri;

- Koichi Tohei a dezvoltat în şcoala sa (Ki Aikido) pedagogia laturii spirituale, pentru a uşura accesul unui număr cât mai mare de oameni cu constituţie fizică normală la avantajele Artei. El a sesizat că metoda tradiţională de predare are un caracter restrictiv, deoarece favorizează fie elevii cu constituţie fizică solidă din naştere, ce constituie doar un procent mic din populaţie, fie elevii dedicaţi care vor să devină instructori sau profesionişti.

Deoarece variantele existente nu reuşesc totuşi să atragă un număr mare de amatori, eu propun o nouă variantă: Aikido educativ. Aceasta este o Artă marţială pentru toţi care are ca ca scop educaţia fizică, sanogenă şi etică a publicului larg. Ea nu este o şcoală (doar) a luptei, ci o educaţie fizică şi o metodă de auto-educaţie  etică accesibilă, democratică, distractivă, deschisă, de interes public.

Din punctul de vedere al curriculei tehnice, Aikido educativ este o combinaţie între Aikido tradiţional (varianta Aikikai vezi # 10.2.2; [2], [24]) şi Ki Aikido (vezi # 10.2). De fapt Aikido educativ este Aikido tradiţional, dar la antrenamente exerciţiile respective se execută în ritmul (mai lent) şi cu complexitatea (mai mică) corespunzătoare posibilităţilor oamenilor obişnuiţi. Se folosesc exerciţii mai simple, cu precădere cooperative, din metodologia clasică a Aikikai, în schimb lipsesc exerciţiile complicate şi confrontaţionale cu armele albe (vezi # 7.8).

Sunt foarte importante şi exerciţiile pentru dezvoltarea corporală generală (vezi # 7.11), deoarece marea majoritate a începătorilor obişnuiţi au o condiţie fizică firavă. Ei sunt incapabili să înveţe chiar cele mai blânde mişcări de Aikido tradiţional. Dacă începătorii nu s-ar înzdrăveni mai întâi şi ar învăţa direct tehnica Aikido, s-ar accidenta. Or, principala grijă a unui educator responsabil este: „primum, non nocere!” (mai întâi, să nu dăunez!). De aceea, Aikido educativ promovează prioritar relaxarea (vezi # 8.6.3), respiraţia corectă (vezi # 8.5.5), menţinerea şirei spinării dreaptă (vezi # 7.1) şi facerea de fapte bune; de abea ulterior se trece la tehnica de luptă.

Este oare expresia „Aikido educativ” un pleonasm? NU!

Aşa cum spre un Ţel duc mai multe Căi, cum spre vârful muntelui duc mai multe poteci, şi în cadrul Aikido (care este o metodă educativă) sunt mai multe variante, care duc la acelaşi rezultat dar au viteze diferite (şi deci la Ţel fiecare ajunge după o altă durată de timp). Aikido educativ nu este o Cale marţială. Scopul său nu este iluminarea, ci educarea fizică a majorităţii oamenilor. Între cele două scopuri este o mare diferenţă. Educaţia fizică este doar prima parte a Căii, prima treaptă spre iluminare.

Succesul unei metode de educaţie fizică pentru toţi depinde de accesibilitatea ei, adică de capacitatea cât mai multor oameni să facă faţă antrenamentelor respective. Deşi efortul fizic regulat şi exersarea relaţiilor interpersonale (pentru însuşirea soluţionării conflictelor) sunt obligatorii pentru fiecare cetăţean, să nu uităm că ele sunt doar nişte mijloace pedagogice pentru educaţia lui civică, nu scopuri în sine.

Accesibilitatea unei arte marţiale este invers proporţională cu gradul implicit de intensitate a efortului fizic şi violenţei (chiar controlată) la antrenamente.

Dacă aranjem artele marţiale în ordinea crescătoare a gradului de solicitare şi violenţă la antrenamente, obţinem următorul clasament; indicaţiile sunt subiective, dar reprezintă o „educated guess” cum ar zice englezul (o apreciere competentă):

Ordinea

Gradul de efort şi de violenţă

Arta marţială (varianta)

Accesibilitatea publicului larg

1
2
3
4
5
6
7

zero
mic
mic
mediu*)
mediu*)
mare
foarte mare

Taijiquan
Ki Aikido (Tohei)
Aikido educativ (SD)
Aikido tradiţional(Aikikai)
Aikido Yoshinkan (Shioda)
Aikido competitiv (Tomiki)
Alte arte marţiale de contact, competitive (Karate, Judo etc.)

100 % **)
80-90 % ***)
90-95 %
10 %
10 %
5 %
5 %

*) mediu sau „normal” în concepţia artelor marţiale, nu a „omului de pe stradă”;
**) Taijiquan este considerat de OMS „cea mai bună gimnastică medicală cunoscută” [3];
***) 10-20 % din public consideră Ki Aikido o activitate prea spiritualizată.

Unii specialişti sau experţi marţiali ar putea considera Aikido educativ drept o versiune diluată a Aikido-ului tradiţional, prea blândă şi ne-„eficientă” într-o luptă reală cu adversari periculoşi, în concluzie - o versiune „incorectă”. Opiniile lor ar fi corecte dacă eficienţa sau corectitudinea educaţiei s-ar măsura cu criterii privitoare la eficienţa strict marţială, războinică; când însă ţelul este educaţia publică de mase, pentru sănătate corporală şi mintală, aprecierea se schimbă total. Eficienţa în luptă nu contează în comparaţie cu eficienţa educaţiei caracterului.

Pentru a putea fi introdusă în şcoli ca materie obligatorie de studiu, o metodă de educaţie fizică trebuie să fie accesibilă cu adevărat tuturor elevilor (vezi condiţiile pentru educaţia fizică de mase, pentru sănătate, la # 4.1.4). Astfel, în învăţământul public se predau materiile adaptate posibilităţilor medii ale elevilor, nu la nivelul unor performeri dedicaţi. Nu toţi elevii sunt olimpici, nu toţi devin savanţi, dar toţi pot învăţa o parte din ştiinţa matematicii, sau a fizicii, sau a istoriei etc., pentru a o  folosi cu succes în viaţa lor.

La fel se pune problema şi cu Aikido. Varianta tradiţională propusă de Aikikai este prea solicitantă şi obositoare pentru majoritatea oamenilor, nu poate deveni o educaţie fizică de mase. Câţi oameni normali pot practica o artă marţială tradiţională? Câţiva, cel mult 5%. Dar naţiunea o constituie ceilalţi 95%, care nu sunt în stare (nu le permite nici trupul, nici mintea, pentru a nu mai aminti că nici nu doresc) să efectueze mişcările aparent simple, dar în realitate foarte complicate şi obositoare ale Aikido, sau să cadă mai vioi şamd. Rezultă că pentru masele largi de tineri, pentru şcoli, soluţia optimă este Aikido educativ.

Există şi pericolul degenerării, chiar al pervertirii Artei, datorită popularizării extensive. “Orice sport care se democratizează ajunge ca fotbalul”, zic gurile rele.

Numai că Aikido nu este sport. Iar pericolul deteriorării mijlocului educativ este un preţ acceptabil, dacă în felul acesta se poate redresa situaţia actuală catastrofală, de totală lipsă a educaţiei fizice a tineretului. Să nu uităm că, de fapt, scopul real este educaţia fizică; Aikido educativ, exerciţiile sale atractive, sunt şi o momeală pentru a-i atrage pe oameni să facă mişcare, să transpire, să respire etc.

Chiar dacă Arta ar pierde - societatea românească ar câştiga, prin creşterea competitivităţii internaţionale a cetăţenilor ei. În plus, pericolul degenerării s-ar referi doar la Aikido educativ – nu la cel clasic, care îşi va continua separat drumul tradiţional, elitist. Sper că şcolile tradiţionale de Aikido vor constitui sursele de regenerare permanentă pentru varianta de mase (asemănător modului de funcţionare al actualelor bănci de seminţe, spermă etc.).