Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 3. Aikido pentru toți 3.3 Pacostea competiției

3.3. Pacostea competiției sportive

Email Imprimare PDF

  

Sportul înseamnă şi competiţie – cu tine însuţi, cu alţii, sau cu natura. Din păcate, evoluţia civilizaţiei a condus la obişnuinţa satisfacerii uşoare a plăcerilor, consecinţa fiind că un număr din ce în ce mai mare de oameni refuză dificila luptă cu ei înşişi, de fapt cu instinctele lor. Aceasta e singura metodă care produce un om mai bun şi asigură dezvoltarea ideală a societăţii. În schimb, atracţia luptei cu alţii s-a extins peste poate, consecinţa fiind exacerbarea violenţei în toate relaţiile: interumane, intercomunitare, internaţionale.

   Într-o viziune psihanalitică, comportamentele agonistice (competitive), de la sporturi şi încăierări până la competiţia economică, se subsumează virilităţii, fiind transfigurări ale instinctului sexual.

Competiţia = expresia animalităţii din om

   Instinctul e o parte inseparabilă din om. Orice manifestare a sa (cum e şi spiritul competitiv) fiind naturală şi inevitabilă, nu poate fi „bună” sau „rea”. Doar excesele – în ambele sensuri, pot fi rele sau dăunătoare. Competiţia proiectează în sfera socială instinctul sexual, exacerbat în ultima vreme de sedentarism. Ea perverteşte purtarea omului şi strică societatea, încurajează violenţa existentă oricum în individ. Amplificarea spiritului competitiv, specifică epocii moderne, e o boală a civilizaţiei, o dovadă în plus a tulburării mintale de care suferă pretutindeni omenirea în vremea acestui început de mileniu, sub influenţa malefică a susţinătorilor competiţiei libere pe piaţa economică.

   În orice domeniu s-ar întrece, oamenii fac orice pentru a câştiga, recurgând din ce în ce mai mult la mijloace necinstite. Competiţia sportivă nu face excepţie. Contează numai succesul şi profitul. De exemplu, imoralitatea, lăcomia şi corupţia din fotbal au devenit de necontrolat. Sau, înaintea Jocurilor Olimpice din 1994 o patinatoare i-a rupt deliberat piciorul altei concurente (cu ajutorul amantului). Ultima găselniţă la campionate mondiale de Judo din 2003: reverele Kimono-ului sunt îmbibate cu un detergent, care uscat nu se simte. În timpul meciului însă, reverele umezite de sudoare devin foarte lunecoase şi adversarul nu le mai poate apuca. În Franţa, tatăl unor adolescente, jucătoare de tenis, a turnat înainte de meciuri somnifere în băutura rivalelor copiilor săi. Tot aşa, înaintea unui meci cu ruşii, gazdele au băgat un somnifer în hrana rugbiştilor români. Pentru a câştiga concursurile agricole, fermierii australieni fac operaţii estetice vacilor. Ş.a.m.d.

   Ipocrizia şi laşitatea domneşte la toate nivelurile organizaţiilor sportive, care pentru bani se fac că nu văd „oamenii siringă”, a căror performanţă depinde numai de calitatea perfuziilor şi chimicalelor cu care se îndoapă. De la ciclism la atletism, de la înot la haltere, toate sporturile competiţionale sunt atinse de acest flagel. De la fotbaliştii morţi pe teren până la „briliantul” Mutu, drogurile fac victime. Jacques Anquetil, câştigător de 5 ori al Turului Franţei, declara: “doar un prost mai poate crede că poţi câştiga Turul bând apă minerală!”. Se „uită” că victoriile sportive ale RDG – în anii ’80 locul 3 în lume, după SUA şi URSS - comandate de regim pentru dovedirea superiorităţii comunismului, au fost obţinute prin dopare. În anii ’90, după căderea Zidului Ruşinii din Berlin, între 500 şi 2000 de foşti sportivi aveau probleme de sănătate asociate drogurilor competiţionale: cancer la ficat, boli ale inimii, sterilitate, cancer la sâni sau la testicule, depresii cronice etc.

   Din păcate, şi artele marţiale orientale au suferit influenţa nefastă a civilizaţiei occidentale moderne, din ce în ce mai    bolnavă la cap. S-a trecut nu numai la popularizare şi democratizare (o tendinţă bună), dar şi la competiţie – aceasta cu o pierdere considerabilă a sensului lor real. Numeroase arte marţiale au devenit sporturi competiţionale cu campionate la orice nivel, inclusiv mondial şi olimpic.

   În loc de a se încerca ridicarea mulţimii, s-a trecut la scăderea nivelului spiritual şi moral al artelor marţiale spre puterea de înţelegere şi gusturile prostimii. Această transformare a dus la dispariţia valorilor morale originale, la scăderea atractivităţii artelor ca metode educative pentru masele largi. E adevărat că ele mai sunt încă practicate azi de foarte mulţi oameni, dar, pentru a le face mai accesibile, sau a le adapta la cerinţele spectacolului TV şi competiţiei sportive, au fost sărăcite de tehnicile mai dificile şi de componenta lor spirituală. Lecţiile pentru cultivarea minţii şi sufletului sunt evident omise din antrenamente - fiind considerate dificile, neatractive, chiar inutile: nu aduc bani.

   Arta marţială tradiţională nu e însă sport - ci un sistem de autoeducaţie, de luptă cu tine însuţi. E în stare o competiţie sportivă să facă ceva asemănător? Un concurent se luptă cu el însuşi poate doar atunci când concurenţii sunt mult mai slabi, sau inexistenţi. În general participanţii la concursuri caută mereu noi metode de scos bani, nu posibilităţi de performanţe sportive superioare. De exemplu, pentru a înmulţi concursurile (şi câştigurile băneşti), în box s-a ajuns la 3 sisteme de campionate mondiale, la Karate sunt 7 sisteme – şi situaţia nu s-a limpezit încă.

   Câteva şcoli de arte marţiale au scăpat totuşi acestui tăvălug infernal. Ele continuă să se bazeze pe metodele vechi de antrenament şi educaţie, evitând competiţia şi insistând asupra caracterului şi disciplinii mintale, nu glorificând doar  îndemânarea corporală a elevilor. Aceste şcoli tradiţionale reduc agresivitatea şi violenţa elevilor datorită exemplului şi influenţei profesorului (Sensei), accentului pus în cursul lecţiilor pe etică, filozofie, efortul de mare intensitate, dar şi exersării tehnicilor de luptă preponderent sub forma exerciţiilor rituale (Kata, Kumite) – nu sub forma duelului (Shiai, Randori).

   Unele săli (şcoli) de arte marţiale se împodobesc cu pene străine. Ele pretind că acolo s-ar învăţa o Cale (de exemplu Karatedo, Judo etc.) dar promovează competiţia şi, cu sau fără voie, formează la elevi o cu totul altă educaţie decât cea specifică numai Căilor marţiale.

   Civilizarea elevilor prin educaţie adecvată urmăreşte menţinerea spiritului competitiv în limitele normalului, pentru a permite dezvoltarea societăţii.