Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 3. Aikido pentru toți 3.4 E folositoare "bătaia"?

3.4. E folositoare "bătaia"?

Email Imprimare PDF
biciul cu care Iisus a gonit zarafii din Templu

Pentru (orice) om, o sperietură zdravănă
valorează mai mult decât un sfat bun.
(Edgar Howe)



Răspunsul e simplu: uneori, da.

Mai greu e răspunsul la întrebarea: ce fel de „bătaie” e folositoare?

Pentru o educaţie cât mai eficientă este nevoie să se folosească toate canalele de comunicaţie cu elevul – nu numai cele auditiv şi vizual. Când restul metodelor pedagogice nu dau rezultatele dorite se poate ajunge şi la pedepse corporale, căci „scopul scuză mijloacele”. E vorba de „bătaia” folosită pentru influenţarea purtării în scop educativ, nu însă şi de măsurile necesare pentru restabilirea ordinii publice sau evitarea accidentelor. Pentru a putea aplica judicios pedepse corporale, cadrele didactice (care acţionează in loco parentis) trebuie să fie pregătite şi fizic corespunzător, deoarece mulţi adolescenţi au acuma dimensiuni şi greutăţi mai mari decât ale profesorilor!

Fără a refuza oricărui individ sau fiecărei vârste dreptul la o doză raţională de zburdălnicie, de libertate individuală bine înţeleasă, este evident că pentru binele general toată lumea e silită să accepte constrângerile uneori neplăcute ale vieţii în comunitate. Traiul unui mare număr de oameni înghesuiţi în oraşe necesită – şi impune – reguli de purtare foarte diferite de cele valabile în sate, sau în teritoriile semipustii unde vieţuiau strămoşii noştri – dar şi mulţi oameni actuali. Idealul civilizaţiei (şi democraţiei) e găsirea unui echilibru între interesele legitime ale individului (libertatea, plus cele definite de Maslow, vezi #  ) şi constrângerile comunitare dictate de interesele generale (pentru a satisface diverse nevoi logistice, etice etc.). Aceste reguli de convieţuire au rezultat dintr-un proces întins pe mii de ani, de adaptare dureroasă la traiul din primele aglomeraţii urbane (probabil din Sumer, China sau India) şi poartă denumirea de „cei 7 ani de-acasă”.

Prin educaţie omul deprinde: să accepte şi să respecte nişte reguli privind traiul în comun; să nu-şi facă nevoile pe unde apucă; să mănânce cu gura închisă; să nu zbiere oricând are chef; să nu arunce gunoaiele peste tot; să tolereze “diferenţele” celorlalţi faţă de părerile sale; să respecte regula ”ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”. Dar copiii se nasc în continuare tot neştiutori şi nevinovaţi, ca puii de animale, la fel ca acum sute de mii de ani. Cum ar putea fi educaţi pentru condiţiile ne-naturale în care urmează să trăiască? Cu eforturi şi răbdare din partea părinţilor, a educatorului, a societăţii, dar şi cu “bătaie”. La fel se va proceda şi cu cei care nu mai sunt copii, dar se comportă ca atare.

Pedeapsa corporală constituie un factor accelerator al însuşirii regulilor de convieţuire pentru noii veniţi la înghesuiala civilizaţiei moderne. Cine nu ştie de ruşine trebuie să ştie de frică.

Indivizii care profită de societate, dar nu participă la efortul general pentru respectul celuilalt, sau la acumularea bunurilor, refuzând integrarea sau echitatea socială – trebuie cumva forţaţi s-o accepte, să se plieze cerinţelor traiului în comun. Pentru ca barbarul, sau copilul, sau profitorul, să se schimbe, e nevoie uneori de bătaie. El nu ştie să asculte, nu ştie ce e bine, aşa că trebuie silit să imite. De aici vine aparenta „răutate” cu care părinţii, sau profesorii – tratau copiii, sau începătorii.

Vorba dulce mult aduce...” spune o zicală din popor. Din păcate, nu se prezintă întregul mesaj, care continuă: “... în relaţiile cu oamenii de înţeles”. Pedeapsa corporală este considerată acuma un eşec pedagogic – dar vinovat de eşec nu este doar educatorul. Se înşeală cine crede că “vorba dulce” şi discuţia raţională îi poate convinge să respecte valorile morale ale civilizaţiei noastre şi obligaţiile impuse de ea, pe copiii şi adulţii fără cei 7 ani de-acasă, pe adolescenţii cu sticla de votcă în mână sau drogul în vene, pe “nebunii şi mişeii” (vezi # 3.1), pe oamenii învăţaţi cu alte norme de purtare, pe bolnavii de TBC ori SIDA care nu-şi fac tratamentul gratuit şi în felul acesta infectează câte 10 persoane pe an, pe dictatori, pe fanatici, pe violatori sau proxeneţi, pe afaceriştii iresponsabili care vor să acopere munţii cu cianuri – şi exemplele pot continua. Rar cine se schimbă de bună-voie. Omul se împrieteneşte şi cu boala sa, şi cu viciul său, şi cu averea sa, şi cu prostia sa, nu vrea să se schimbe. Iertare – înaintea căinţei – asta poate zice şi face Dumnezeu, căci El e puternic şi nu poate fi „lezat” de vreun nebun. Deo caritas est. Dar între noi oamenii, iertarea unui răufăcător care e clar că nu se va căi – e o nebunie.

Adeseori răutatea e bunătate şi bunătatea e (poate fi) greşeală, sau poate fi o răutate: lăsând elevul neconstrâns, el nu învaţă – şi va avea de suferit toată viaţa, adeseori provocând suferinţe şi celor din jur! De exemplu, japonezii sunt foarte politicoşi şi foarte atenţi cum se comportă cei din jur. Aceasta se datoreşte faptului că sute de ani populaţia lor a fost organizată pe grupuri de câte 5 familii, şi dacă un singur individ dintr-o familie se purta incorect, sau aducea o ofensă de orice fel seniorului local, toţi membrii celor 5 familii erau executaţi. Cu asemenea stimulent, nu e de mirare că toată lumea avea grije ca nimeni să nu facă vreo prostie: „lecţia” respectivă are şi azi efecte! Eu îmi aduc şi azi aminte de bătaia straşnică pe care am luat-o de la tata pe când aveam vreo 10 ani şi mi-am bătut joc de un cocoşat; lecţia aia mi-a folosit toată viaţa!

Bătaia” e ruptă din Rai – zice o vorbă veche. Cât adevăr! Însuşi Iisus a folosit acest mijloc educativ, gonind cu biciul zarafii din Templu... Lumea înţelege greşit ideea pedepsei corporale,din cauza unor întâmplări nefericite cu violenţă iraţională: bătăi date de părinţi beţivi, soţi nebuni, scandalagii iresponsabili. Pe bună dreptate, e obligatorie apărarea victimelor acestor maltratări de brutele care le chinuie.

Desfiinţarea bătăii în şcoli e însă o prostie pedagogică cu substrat electoral. Cu toate că pedeapsa corporală tinde să fie interzisă în şcolile occidentale, ea continuă să fie legal acceptată în Anglia şi în 23 de state din SUA, pentru a menţiona doar câteva exemple frapante de ţări eficiente.

Dar nu se poate lupta cu „răul” folosind mijloacele şi metodele „răului”, chiar dacă ele sunt mai eficiente, pentru că ar însemna să devii tu însuţi „rău”. Pentru ca pedeapsa corporală să fie într-adevăr utilă şi eficientă (iar nu contra-educativă sau violentă, de o brutalitate iraţională), e necesar ca educatorul (părinte, cadru didactic) să acţioneze raţional şi cu competenţă, nu să reacţioneze instinctual (cu furie etc.). “Educatorul” nu poate fi un nesimţit, care se poartă ca şi cum copilul i-ar fi contestat lui statutul de individ alfa, ci trebuie să “iubească” victima (ca un bun părinte). “Bătaia” bună sau educativă este numai cea aplicată de un om echilibrat, cu scaun la cap, competent, demn, calm - după ce numără încet, în gând, de la 1 până la 10.

Înainte de a aplica o pedeapsă, educatorul va încerca să-l înţeleagă pe vinovat, să afle ce motivaţie are. Poate că nu e doar căscat sau răuvoitor, ci bolnav, necopt şi oricum n-ar fi putut respecta regulile, din motive obiective. Dacă însă vina e evidentă (stabilită conform regulilor bine cunoscute dinainte), pedeapsa se va aplica fără şovăire. Educatorul va explica elevului ce se petrece, ca acesta să înţeleagă şi să reţină de ce o încasează. Dacă însă nici „bătaia bună” nu dă rezultatele scontate, nu se va persevera, înseamnă că elevul e bolnav şi trebuie tratat altfel (medical etc.).

Bătaia e pentru copii până pe la 14 ani; NU e pentru tineri şi adulţi (deşi musulmanii contrazic cu succes această regulă). Pentru aceştia e nevoie de un alt fel de „bătaie”, necorporală. O pedeapsă  poate fi de multe feluri, pentru a corespunde nivelului de înţelegere şi capacităţii fizice a „victimei”: corporală (dată cu palma, băţul etc), critică verbală, închisoare, ruşinare prin exemplu personal, bătaie de joc - dar şi aplicată indirect, cu mâna altuia. Sau mai subtil, dată de făptaş cu propria mână, sau chiar cu „mâna” lui Dumnezeu – dacă ştii s-o provoci (desigur în folosul elevului, nu al tău…). Pe unii îi „bate viaţa” şi astfel se cuminţesc; dar până atunci poate să dureze prea mult. Educaţia caută să deştepte individul, să-l facă bun pentru traiul în comun nu când o da Dumnezeu, ci mai repede. Cea mai grozavă formă de pedeapsă educativă este cea pe care individul ajunge să şi-o dea singur, preventiv (asceza – o precondiţie a ridicării spirituale; vezi Shugyo # 9.12).


Marea problemă a educatorului e: cum îl faci pe respectivul să se bată singur?


Este mai avantajos să se prevină crizele. Pentru a se ajunge rar la pedepse corporale, elevii vor fi bine informaţi şi avertizaţi în prealabil asupra unor reguli clare de respectat şi a consecinţelor încălcării lor. Adeseori greşeala se datorează neştiinţei sau neînţelegerii regulilor – vina fiind a educatorului, care nu le-a explicat suficient de bine. Unii înţeleg uşor, dar alţii au nevoie de un desen, meditaţii etc.



Ion a fost încântat când a primit cadou un papagal splendid, dar s-a mai dezumflat când, ajuns acasă, l-a auzit vorbind îngrozitor de urât. Papagalul  folosea cuvintele cele mai murdare şi obscene. Ion a încercat cu blândeţe să-l dezveţe pe papagal de vocabularul destrăbălat, vorbindu-i frumos cât mai des, cântându-i muzică simfonică; dar, fără succes.

Enervat, Ion ţipă la papagal, dar acesta îi răspunse cu vorbe şi mai urâte.

Atunci, Ion întoarse foaia: l-a ţinut pe întuneric, l-a udat, l-a bătut; dar, degeaba: pasărea nu se sinchisea.

Furios şi disperat, Ion luă papagalul şi-l băgă în frigider. Câteva minute papagalul zbieră, ţipă, gemu, dar deodată se făcu tăcere. Un minut nu se mai auzi nici pâs de acolo şi, speriat că pasărea păţise ceva, Ion deschise uşa frigiderului. Papagalul ieşi calm, păşind pe palma întinsă şi zise: „cred că am exagerat cu limbajul şi te-am supărat. Îmi cer scuze şi îmi iau angajamentul să mă schimb”.

Cu gura căscată de uimire, Ion vru să-l întrebe pe papagal ce-l făcuse deodată atât de înţelegător, dar acesta i-o luă înainte: „pot şi eu să ştiu ce prostii a făcut găina aceea din frigider că ai decapitat-o?”.



Oamenii (de bună credinţă) refuză la orice vârstă schimbarea impusă direct, din exterior, ei vor să se schimbe singuri, adică să înţeleagă de ce s-o facă. Pentru aceasta e nevoie de o impunere mai subtilă, de o influenţare sau manipulare a minţii subiectului şi de condiţii sau un mediu formativ. Nu e uşor, dar pentru asta s-a inventat pedagogia. Însă NU se poate face nici un fel de educaţie fără exigenţă, severitate, eventual şi oarecare suferinţă - adică pedeapsă sau “bătaie”, chiar dacă mai subtilă, nu prostească şi răuvoitoare.



Profesorul Otani, un mare specialist în Kenjutsu, nemulţumit de progresele mici pe care le făcea fiul său în studiul Artei, s-a hotărît să-l zgâlţâie bine.

L-a dus într-o şură mare şi goală. A luat un bulgăre de cretă şi a desenat o dâră orizontală de jur împrejurul încăperii, pe toţi pereţii. A luat apoi Bokkenul şi i-a înfăşurat vârful într-o cârpă, după care l-a dat băiatului, zicându-i: “Ai voie să ieşi de aici numai după ce ştergi linia asta cu vârful Bokkenului, lovind numai Shomen (vertical)”, după care l-a închis acolo şi a plecat.




Se zice că o metodă sigură ca să-l faci mai simţitor pe un medic este să fie şi el două săptămâni pacient în spitalul în care lucrează. Califul Harun-al-Raşid din Bagdadul antic se deghiza din când în când şi se amesteca incognito în mulţime, suferind vicisitudinile situaţiei, ca să vadă cum merg treburile în împărăţia lui, la fel cum făcea mai târziu şi Alexandru Ioan Cuza, ca să prindă cârciumarii cu „ocaua mică”. Ăia manageri!

Pe lângă pedepse, educatorul distribuie şi recompense. Cheia succesului în munca educativă este un dozaj dibaci al recompenselor şi pedepselor (biciul şi zăhărelul; ciomagul si morcovul). Pentru succesul educaţiei, laudele (în public) sunt tot atât de valoroase ca şi critica (sau bătaia) fără spectatori.

Pe vremuri, filozoful grec Diogene umbla cu opaiţul aprins ziua în amiaza mare, explicând oricui vroia să-l asculte: caut un OM (şi nu găsea)!

Eu vin şi zic: caut pe cineva care vrea să devină OM. Îl pot ajuta să-şi atingă scopul, învăţându-l să se bată singur – cu ajutorul artei marţiale Aikido.


Dacă-ţi iubeşti copilul, bate-l des; dacă-l urăşti, dă-i să mănânce mult (proverb japonez). Sau, dă-i bani de buzunar etc.