Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 3. Aikido pentru toți 3.5 Sportul pentru toți

3.5. Profesorii de educație fizică și sportul pentru toți

Email Imprimare PDF

Învăţământul nostru superior de sport, la fel ca presa de toate felurile, se ocupă numai de sportul competiţional, care în realitate este spectacol, afacere. Această latură a sportului angrenează cel mult 2% din populaţie.

Ce face restul de 98%?

Priveşte şi bârfeşte - dar din păcate nu practică nici un fel de sport sau mişcare.

Ziariştii sportivi discută numai cât câştigă cutare vedetă, cât costă transferul unui fotbalist, dacă vreun campion se droghează – în schimb nu spun nimic despre foloasele pentru sănătate, sau măcar despre tehnica, tactica sau organizarea sportului respectiv. Presa de orice fel nu prezintă informaţii şi sfaturi folositoare, ci doar bârfe inutile – căci de exemplu la ce-i foloseşte unui biet “microbist” pentru viaţa lui, sau binele societăţii, că află salariul mirobolant (şi jignitor pentru bunul simţ) al cutărei vedete?! Chiar şi Radioul naţional, care în mod excepţional se ocupă uneori şi de sportul pentru toţi, face propagandă pricinoasă, susţinând: “faceţi sport (doar în weekend!) ca să ajungeţi campioni” - adică profesionişti, iar nu ca să fiţi mai sănătoşi, sau mai deştepţi. Populaţia nu este deloc lămurită să facă mişcare, doar îndemnată să se întreacă la fugă din an în Paşte – confirmându-se vorba cântecului: Ţara te vrea prost! (formaţia Sarmalele reci).

Îmi aduc aminte (azi, cu amuzament) cum am încercat acum vreo 40 de ani să mă înscriu la un club de Judo (când la noi încă nu se auzise de Aikido). Uitându-se la mine şi văzând că n-aveam stofă de bătăuş, antrenorul nu m-a primit, explicându-mi că eram “prea bătrân” pentru competiţie. Nu m-am lăsat şi am încercat în altă parte, la o sală unde era un profesor de sport “nediplomat” de ICEF. De atunci a curs “multă apă pe Dunăre”. Eu fac şi acum sport, ba chiar am devenit instructor din cauza acelui “profesionist” al Judo. Situaţia mea actuală contrazice flagrant mentalitatea greşită a unuia care nu înţelegea că TOŢI oamenii au nevoie să facă mişcare, nu numai tinerii bătăioşi. Gândirea lui strâmbă este din păcate şi acuma răspândită la (prea) mulţi absolvenţi ai ANEFSului, se pare şi la autorităţile guvernamentale, care de dragul banilor consideră că sportul înseamnă numai competiţie. Deşi oricine vede că imediat ce apare motivaţia materială (profit, bani, sex etc.), preţurile cresc, sufletul scade, meseria se depravează.

Nici vremea, nici profesorii de sport, „nu mai sunt ca înainte”! Mă cuprinde disperarea când compar excelenţii profesori de educaţie fizică formaţi de ANEFul interbelic, pe care i-am avut eu în şcoală, cu cei de azi. Absolvenţii actuali sunt parcă pregătiţi doar pentru organizarea competiţiilor, poate rentabile dar adeseori murdare - şi inutile din punct de vedere social. O dovedesc din plin scandalurile răsunătoare şi permanente pentru corupţie, măsluirea meciurilor, drogare, în care ei sunt amestecaţi indirect. Dar ei nu mai fac faţă nici în domeniul competitiv: echipele noastre de fotbal, rugbi, box etc. angajează din ce în ce mai mulţi antrenori străini.

Prea mulţi profesori de sport se ocupă nu de educaţia fizică de mase – ci doar de sportul competiţional. Ei încurajează scutirile medicale formale şi chiulul elevilor de la orele de sport – căci salariul le vine oricum. În trenul cu care merg des la munte întâlnesc adeseori grupuri de elevi conduşi de sufletişti: ba de proful de geografie, ba de profa de religie; însă niciodată de profesorul de sport. “Da’ ce face domnu’ de sport, de ce nu vine cu voi la munte?” întreb eu, mirat. „Păi”, răspunde nevinovat copilul, “dânsul se ocupă de echipa de baschet a şcolii”. Asta ar veni tot aşa ca şi cum dascălii de matematică s-ar ocupa numai de câţiva olimpici, în loc să-i înveţe a socoti pe toţi şcolarii; sau cei de limba română s-ar ocupa numai de revista şcolii în loc să-i înveţe pe toţi elevii să vorbească limpede.

Mulţi profesori de sport din şcoli vor să muncească ca rentierii şi să câştige ca bancherii. Vina lor este că iau salariu tocmai pentru a promova educaţia fizică a tuturor elevilor, adică pentru sportul de mase – nu pentru cel competiţional, (semi)profesionist. Propaganda vinovată privind grozăvia medaliilor obţinute de câţiva campioni şcolari nu este decât o perdea de fum pentru acoperirea lipsei de patriotism şi intereselor mercantile ale activiştilor şi ziariştilor sportivi. “.... la Facultatea de Sport se duc doar cei care au picat la alte facultăţi“, spunea în 2006 Liviu Cepoi, vicepreşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport.

Învăţământul superior de sport nu mai are aproape nici o legătură cu problemele reale ale populaţiei, din punct de vedere civic produsele sale sunt total depăşite. Pare o fosilă vie, menţinută în viaţă cu banii publici, poate de mare utilitate pentru imaginea politicienilor şi pentru business, dar de folos aproape nul pentru Ţară.

Pe lângă abdicarea de la sarcina patriotică a educării fizice a întregului popor cu ajutorul absolvenţilor săi, învăţământul superior de sport nici nu se modernizează. Deşi comparativ cu efectele nefericite ale sporturilor de origine clasică, degenerate de competiţie, artele marţiale neviolente şi necompetiţionale fac o educaţie fizică cu avantaje evidente pentru societate, ele nu sunt introduse în curricula liceală sau universitară şi profesorii de sport nu le cunosc (decât din filme). Motivul? N-ar  exista profesori calificaţi să le predea studenţilor, întrucât „profesorii de arte marţiale nu au diplome ANEFS”. (Perfect adevărat, ba chiar „mai rău”: marii maeştri de arte marţiale nici n-au auzit de existenţa ANEFS!). Chiar dacă o fi legal, motivul nu este justificat. Profesorul meu din liceu, Ion Avram, îmi povestea cu deosebită mândrie cum student fiind prin anii ’30 îi avusese profesori pe Onicescu, Rainer şi alte somităţi ale ştiinţei româneşti, care deşi ne-diplomaţi de ONEF/ ANEF – îi deşteptau cu adevărat pe viitorii dascăli de sport [19].

Aşa că instructorii de arte marţiale, nediplomaţi ai învăţământului superior sportiv dar calificaţi „la locul de muncă” şi plini de entuziasm, fac în toată ţara asta mai multă activitate de folos obştesc decât mii de profesori diplomaţi. Pentru că Arca lui Noe a fost construită de amatori, iar Titanicul de „profesionişti”.