Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 4. Team building 4.1 Hai să ne jucăm!

4.1. Hai să ne jucăm! (Argument)

Email Imprimare PDF

Toţi trăim sub acelaşi cer,
dar nu avem toţi acelaşi orizont.

Konrad Adenauer

 

   Lumea e plină cu semeni zglobii de toate vârstele, care spun ori fac lucruri trăsnite, şi cu smintiţi care îi tolerează:

1. Ora 6.00, în personalul de sâmbătă cu turişti din Bucureşti spre Valea Prahovei. Într-un colţ al vagonului, câţiva puşti bucuroşi că se duc „la munte”, destupă o sticlă de „tărie” şi încep s-o golească, pasând-o de la unul la altul. „De ce îi lăsaţi?” întreb profesoara care îi „conduce”. „Ca să nu se apuce de droguri mai rele!”.

2. Ora 19.00, în personalul de duminică, din spre Valea Prahovei spre Bucureşti. Câţiva puşti se întorc după două zile de ieşire „la munte”, timp în care e vizibil că n-au făcut vreun efort fizic. Cu o vioiciune năvalnică şi un casetofon uriaş, pun la maxim manele. „Vă rog să puneţi muzica mai încet” intervine un vecin. „Dar noi când ne mai distrăm?” ripostează unul din grup.
Şi nu e vorba doar de comportarea copiilor (încă?) prost educaţi (sau îndrumaţi). Ci şi de cea a adulţilor, manifestată printre altele de lipsa responsabilităţii, a coeziunii sociale şi a solidarităţii umane, de intoleranţă şi discriminare:

3. Galeria echipei de fotbal Steaua din Bucureşti a fost aspru amendată pentru că striga lozinci rasiste.

4. Cineva povestea că la marginea unui sat ameninţat de revărsarea râului vecin, a sosit armata cu saci de nisip pentru a ridica un dig. Fără a le da vreo mână de ajutor, sătenii se uitau la militari cum lucrează, de parcă era vorba de un spectacol. După ce digul a fost gata şi satul asigurat contra inundaţiei, soldaţii au plecat. Peste noapte, sătenii care aveau nevoie de nisip în gospodărie s-au dus tiptil la dig şi au furat sacii. A doua zi, viitura a sosit. Ne mai fiind îngrădită, a inundat şi distrus satul.

5. Unii locuitori sunt atât de certăreţi, încât „nu se înţeleg nici măcar cu ei înşişi!”. Deşi cântă de sute de ani: „hai să dăm mână cu mână...” şi „unde-s doi puterea creşte...”, foarte mulţi români au devenit nişte individualişti anomici. Pavel Coruţ scria în glumă că „şi în Iad ei s-ar comporta tot aşa. La cazanul cu smoală în care fierb românii nu e nevoie să facă de serviciu nici un drac, deoarece se împing singuri unul pe altul, cât mai adânc”.
etc. etc.

   Cine se vaită mai apoi de „soarta crudă” şi susţine că „în România nu se poate trăi”? Aceiaşi sedentarişti nesimţitori, scandalagii, certăreţi, hapsâni, hrăpăreţi, egoişti, intoleranţi, pizmoşi, hoţi, alcoolici şamd.

   Din punctul de vedere  profesional, un român este de cele mai multe ori mai bun decât un străin; însă doi străini sunt totdeauna mai buni decât doi români! Unde se evaporă mare parte din calităţile individuale ale românilor când sunt puşi să lucreze într-un grup – fie el mic, mare, în societăţi sau guverne, la şcoală sau la un chef? O explicaţie ar fi neîncrederea în alţi oameni. Un român se aşteaptă (chiar fără să conştientizeze) că celălalt are ceva de ascuns, că va încerca să-l mintă, să se poarte urât, să-l insulte, să profite de el, sau să-l înşele într-un fel sau altul. Asta atrage o reacţie instinctivă de apărare şi până la urmă de răzbunare.

   Ce-i de făcut? Cum ar putea fi evitate astfel de comportări la cei încă „neinfectaţi”? Şi corectate la ceilalţi? Practic, ce s-ar putea face cu:

  • microbiştii care se încaieră deoarece aparţin unor „galerii” diferite?
  • sătenii care se încaieră între ei din motive etnice?
  • o ceată de elevi la „munte”, unde zac de obicei într-o cabană sau o vilă - din vale? De urcat spre o culme nici nu poate fi vorba: toţi sunt mari specialişti doar în şederea la calculator, sau şi mai rău – doar în şedere şi tăiat frunze la câini. Lăsaţi liberi vor face prostii, ca să-şi omoare plictisul sau să se dea mari.

   În carte e un răspuns: purtarea lor şi a altora ca ei poate fi schimbată cu o educaţie distractivă. În felul acesta adulţii intoleranţi pot deveni mai prietenoşi şi înţelegători, tinerii vor fi atraşi de mişcare şi de posibilitatea unor fapte „eroice”, mentalităţile se vor schimba şi societatea în ansamblu va profita. Cheia unui viitor mai bun al tuturora, este (re)educarea tuturora. Dar nu cu o şcolarizare obişnuită, plicticoasă, teoretică, sedentaristă, ruptă de realitate. Ci – o educaţie practică, prin jocuri!

   Unii poate se vor mira: „i-auzi colo, jocuri!? Să aibă oare astea vreun efect asupra tinerilor fără minte?”. Ei bine, da! Ba chiar şi asupra adulţilor. Alţii poate vor comenta, mai responsabil: „cum să ne jucăm, când sunt atâtea necazuri şi nevoi în jurul nostru! Societatea se destramă, oamenii sunt săraci, infrastructura lipseşte sau e degradată. E aşa de multă treabă de făcut, atâţia aşteptă un ajutor cât de mic... În condiţiile acestea, de ce să ne pierdem vremea cu jocuri?”.

   Dintr-o mie de motive!

   Dar mai întâi, să lămurim despre ce fel de jocuri e vorba.