Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 4. Team building 4.2 Colaborare sau competiție

4.2. Colaborare sau competiţie?

Email Imprimare PDF

Din cauza efectului sinergic (conform căruia suma e mai mare decât rezultă din simpla adunare a părţilor), munca şi societatea bazată pe coeziune, pe solidaritate şi lucrul în echipă, sunt mult mai performante decât cele bazată pe individualism şi competiţie.

În cadrul unei echipe adevărate, individul contribuie conştient şi benevol la succesul general, fără a fi interesat (în primul rând) de succesul sau gloria personală.

Toate bune, dar cum apare „echipa” şi mentalitate ei?

Pentru ca o adunătură de indivizi disparaţi, care poate nici nu se cunosc unii pe alţii, să devină coechipieri şi să participe eficient la o activitate colectivă cu un scop comun, ori pentru ca într-o comunitate să apară coeziunea socială şi atitudinea civică responsabilă, e necesară spargerea barierelor psihologice şi inhibiţiilor naturale care despart oamenii. Înainte ca ei să poată naşte soluţii eficace la problemele ridicate în faţa grupului, sau să participe la o schimbare socială în comunitate, e nevoie să apară între participanţi o încredere reciprocă şi o comunicare reală, să-şi schimbe mentalitatea tradiţional condusă de instincte.

De asemenea nevoia de toleranţă, înţelegere şi acceptarea necesităţilor sau drepturilor celor de altă etnie, sau culoare, sau cultură etc., impun renunţarea la unele apucături primitive, egoiste, distructive, instinctuale.

Dacă e lăsată să se facă de la sine, o astfel de schimbare poate dura zeci de ani, iar uneori nici nu se mai face: datorită conflictelor interne (care atrag ca un magnet pe cele externe), comunitatea (grupul) dispare înainte de a se schimba, măturată de „străinii” mai competitivi.

Din contră, schimbarea dirijată (prin educaţie) se poate face mult mai repede. Însă pentru ca indivizii să acţioneze în echipă este nevoie de o educaţie specială, neobişnuită la noi. Efortul de schimbare socială este dificil, stresant, mare consumator de energie. Însă merită, din punctul de vedere al interesului colectiv. Puterea echipei mai mari este evidentă în orice competiţie sau conflict, inclusiv cele care au loc în cadrul globalizării.

Educaţia obişnuită acum (şcolară, familială) este individualistă. Ea ne învaţă: fiecare pentru el; ceilalţi sunt concurenţi sau duşmani - nu oportunităţi sau avantaje potenţiale. Şcoala îi învaţă pe copiii să fie individualişti, iar 50 de ani de dictaturi i-au învăţat pe adulţi că angajarea şi colaborarea cu alţi oameni, pentru o cauză neagreată de autorităţi, le poate aduce necazuri mari (închisoare, torturi etc.) în loc de satisfacţii. Din păcate, situaţia nu este mai bună nici cu capitalismul atât de multă vreme visat de noi. Piaţa capitalistă liberă, deşi inventată de creştinii protestanţi ca o expresie a spiritului de dreptate în acţiune, are în practică o influenţă distructivă asupra eticii sociale, din cauza că încurajează atitudinea „eu mai întâi, iar ceilalţi nu contează”. Când indivizii devin antisociali, aruncă gunoiul la întâmplare, pun difuzoarele să zbiere, sau sunt agresivi, nu fac altceva decât să aplice în practică mentalitatea egoistă a capitalismului.

Motivarea actuală a şcolarilor cu premiile de la sfârşitul anului, în care scopul este depăşirea colegilor, implică şi rateurile educative. Însă adeseori tocmai repetenţii ajung mai târziu bogătaşi, politicieni etc., adică ei nu erau proşti, ci doar victimele unui sistem pedagogic greşit.

Iar neştiinţa adulţilor de a comunica şi stabili relaţii interpersonale folositoare, imprimată în subconştient de nevoia supravieţuirii atât în societatea totalitară, cât şi în capitalismul sălbatic de la noi, a devenit periculos de contraproductivă în epoca actuală, bazată pe libertate, democraţie, competiţie deschisă, informaţie, comunicare – totodată însă şi pe o luptă nemiloasă pentru „resurse”. Izolarea indivizilor contribuie şi la alienarea lor: apar depresii, frica de viaţă, neputinţa, senzaţia de persecuţie, agresivitatea etc. „Românii sunt un popor ciudat: cu cât îi cunoşti mai bine, cu atât îi înţelegi mai puţin!” declara Jonathan Scheele, reprezentantul UE în România. Conform unei statistici recente, 80% din populaţia României ar avea nevoie de un tratament psihiatric, sau cel puţin de consiliere comportamentală.

În contrast cu concepţia pedagogiei tradiţionale de la noi (dar răspândită şi în străinătate), au apărut păreri despre un nou gen de educaţie, care valorifică avantajele acţiunii în echipă, ale lucrului în colectiv la proiecte comune. Ea caută să subordoneze interesul personal în folosul celui colectiv.

Ideea n-a rămas doar pe hârtie. În ţările avansate ea se aplică cu mare succes, deşi nu e chiar o educaţie de masă. Nici pe acolo „revoluţiile” în gândire nu câştigă uşor sufragiile. Totuşi, pe baza ei la alţii se educă (şi re-educă) numeroşi tineri, adulţi cu cele mai variate vârste şi profesii, delicvenţi minori, handicapaţi etc.

Din ansamblul metodelor formative face parte şi educaţia fizică.

Deşi se preocupă în primul rând de condiţia fizică şi îndemânarea mişcărilor, în ultima vreme domeniul ei s-a lărgit pentru a cuprinde activităţi care dezvoltă capacitatea de interacţiune socială, de performanţă psihologică, de perfecţionare personală. Pentru educarea tinerilor, ca şi pentru „învăţământul continuu” al adulţilor, se foloseşte acum o nouă formă de educaţie fizică, care combină atracţia şi excitaţia „aventurii” trăite (cu pericole aparente, dar în fond complet nepericuloasă), cu stimulentul depăşirii propriilor limite şi cu satisfacţia rezolvării problemelor împreună cu coechipierii.

Oricare om se va confrunta cu dificultăţi în viaţă. Succesul în carieră, sănătatea, fericirea, sunt ţeluri care nu se ating uşor; ba chiar trebuie muncit din greu ca să le obţii. Ajungerea la ţel şi depăşirea obstacolelor nu se poate face fără o calificare, fără cunoaşterea anumitor îndemânări. Unii oameni se nasc cu ele, alţii trebuie să muncească din greu pentru a le învăţa. Însă orice individ are o capacitate înnăscută de a-şi putea îmbunătăţi îndemânările cu care rezolvă problemele, iar dacă mai are şi ceva voinţă, va fi  în stare să-şi atingă scopurile.

Filozofia noii educaţii este că indivizii au resurse proprii (mintale, emoţionale, corporale) nu doar necunoscute, ci chiar nebănuite de ei înşişi. Când li se dă ocazia să facă încercări într-un cadru propice, care susţine şi încurajează căutările, ei îşi pot descoperi acest potenţial.

Ca să aibă succes, educarea (re-educarea) trebuie să fie plăcută, atractivă pentru majoritatea „victimelor”. De aceea, unul din principalele mijloace formative ale noii educaţii sunt jocurile de colaborare. Acestea oferă un cadru rapid şi prietenos pentru a asocia scopurile personale motivante, orientate spre rezultate adesea individuale, cu crearea unui adevărat spirit de echipă, preocupat de randamentul grupului.

Aş dori să subliniez meritele unor pedagogi americani în inventarea, dezvoltarea şi perfecţionarea educaţiei experienţiale, cu ajutorul aventurilor planificate, a teambuildingului cu jocuri de colaborare. Eu am prins „meseria” de la unii din ei, fie prin intermediul cărţilor pe care le-au scris, fie citind paginile lor din Internet, menţionate la # 17. Le mulţumesc pe această cale entuziaştilor profesori (formatori de instructori) şi autori (pe care nu ştiu dacă îi voi vedea vreodată) Karl Rohnke, Jim Cain, Tom Smith, Tom Heck, fără a uita pe mentorul lor - Kurt Hahn.