Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 5. Supraviețuire 5.2.1 Cauzele accidentelor

5.2.1. Cauzele accidentelor

Email Imprimare PDF
alt   

Extras din cartea
„Manual de supravieţuire”

5.2. PENTRU A SUPRAVIEŢUI – GÂNDEŞTE !



Supravieţuirea
înseamnă să scapi cu viaţă dintr-un accident, catastrofă sau nenorocire. Supravieţuirea (şi opusul ei sinuciderea) fie individuală, fie colectivă, poate fi imediată sau înceată, pe termen lung. Ideal ar  fi să scapi nu numai cu viaţă, ci chiar neatins, sau cât mai puţin afectat la trup, minte sau suflet. In mod obişnuit, supravieţuirea se referă la un pericol iminent, extrem de grav: moartea rapidă.
Doar moartea e ireversibilă – celelalte necazuri sunt remediabile.

Cauzele accidentelor

Deşteaptă-te, române!   

Accidentele pot fi provocate atât de factori subiectivi (chiar de victimă) cât şi de factori exteriori (fără nicio legătură cu victima: cutremur, uragan, război etc).

  • Lipsa de gândire

Nimeni nu doreşte să ajungă într-o situaţie de supravieţuire, dar ea poate apare pe neaşteptate oricând, oriunde – şi nu numai din cauze exterioare. Studiile psihologice arată că numai o mică parte din accidente sunt “întâmplătoare”, datorită unor factori din afară. In majoritatea cazurilor persoana respectivă se pune singură în situaţia dificilă (şi-o face cu mâna ei…). Foarte adesea accidentul este rezultatul unei purtări neconştiente a viitoarei victime (fără să se gândească), pentru a-şi satisface o nevoie sau o pornire subconştientă (de ex. să impresioneze sau să atragă atenţia cuiva; ca scuză pentru o anumită comportare; să pedepsească pe altcineva sau pe el însuşi ş.a.m.d.).

Dacă analizezi la rece (stai strâmb şi judeci drept) ajungi la concluzia că NU ghinionul pur şi simplu, ci mai degrabă atitudinea sau modul de viaţă al victimei e motivul accidentului. De fapt, cauza e lipsa de gândire, prevedere, luciditate.
Un om gospodar, înţelept îşi planifică şi pregăteşte cu consecvenţă viitorul, astfel ca să poată rezolva crizele sau surprizele inerente oricărei vieţi fără eforturi şi sacrificii deosebite - fără eroisme. In fond, eroismul (care subînţelege un sacrificiu personal în folosul comunităţii) e doar o soluţie extremă de rezolvare a situaţiei grave create de prostia, lăcomia, inconştienţa  etc (personală sau colectivă) cu care evenimentele au fost lăsate să se desfăşoare în voia soartei, în loc să se acţioneze preventiv, responsabil.

  • Oricât ar fi de lăudabil eroismul, se zice: vai de naţia care are nevoie de eroi!

Cu toate acestea constatăm că foarte mulţi oameni refuză să gândească la viitorul lor, la sfârşitul inevitabil. E adevărat, gândurile despre moarte nu au happy-endul obişnuit la serialele TV. Dar ei vor să gândească cât mai puţin, s-o facă alţii în locul lor. De fapt, vor să lenevească mental, auto-amăgindu-se cu iluzia că toate “merg, vor merge bine”, spre a nu ajunge în situaţia (nedorită de ei) de a gândi cu mintea lor, pe care s-o chinuie ca să rezolve în chip optim problemele concrete, complicate, ridicate de viaţa reală. Trăiesc cu impresia că dacă nu se gândesc la o problemă, ea dispare de la sine. Au nevoie mereu de un “tătuc” care să le poarte de grijă, să-i scape de încurcături. Ideea şi iluzia unui astfel de om (din păcate întărită şi de educaţia religioasă) e că până la urmă din orice necaz te va scăpa Dumnezeu, Tătucu’, Statul, Guvernul, părinţii, norocul ş.a.m.d..

Adică mereu alţii – numai el însuşi nu.

Majoritatea  oamenilor nu vor nimic altceva decât "liniştea" lor. Fără să-şi dea seama că în felul acesta se sinucid. Liniştea o găseşti doar în moarte – viaţa e tocmai ne-linişte. Scopul vieţii unui om adevărat NU este ca la animale: să se îmbuibeze şi să trăiască mult, vegetând, necreând ceva pentru  semenii săi; ci să facă ceva, să trăiască cu adevărat (chiar dacă prin aceasta ar putea muri mai repede…).

Din păcate, după 50 de ani de educaţie sovieto-comunistă şi 10 de "tranziţie" numeroşi oameni simpli (dar şi alţii) continuă să se comporte ca nişte animale cărora le trebuie stăpân, sau ca nişte sugari ce nu acceptă înţărcarea. Când fac ceva nu se gândesc deloc la consecinţe, iar când se petrece un accident – nu fac nimic pentru a se salva cu forţe proprii. Fie nu gândesc deloc, fie gândesc greşit. Ei nu cugetă deloc raţional asupra viitorului şi se bazează pe minuni. Au o spaimă grozavă faţă de ideea răspunderii individuale pentru propriul viitor – şi propriul trecut.

Este deprimant să vezi cu câtă lipsă de logică, de gândire constructivă, de coerenţă şi responsabilitate se comportă cei din jur. Iar nenorocirea asta - lenea de gândire, frica de a privi viaţa în faţă şi a acţiona în consecinţă - se manifestă peste tot: în familie, pe stradă, la masă, în politică, la lucru sau la iarbă verde. Multă lume chiar fuge şi se ascunde de realitate cu ajutorul drogurilor de tot felul: alcool, tutun, TV etc, numai pentru a scăpa de povara gândirii. Am auzit până şi declaraţii încrâncenate: “noi muncim, nu gândim”. Se pare că gândirea doare.

Mulţi se poartă la fel ca ciobănaşul din balada Mioriţei. Acesta află că va fi victima unui atentat dar, în loc să-şi ia contra-măsuri de autoapărare, de supravieţuire - stă la taclale (cu o oaie!), irosind timp preţios şi acceptând astfel să moară prosteşte… (las celelalte interpretări ale baladei, mai favorabile, pe seama specialiştilor în folclor). Insă nu cu taclale, vaiete, dorinţe sau iluzii devii un supravieţuitor, un învingător, ci cu voinţă, fapte. Vorba lungă – sărăcia omului. Dacă nu-ţi porţi singur de grijă, dacă nu te pregăteşti pentru viitor, dacă nu acţionezi, ai cele mai mari şanse să devii o victimă – să mori. O  faptă oricât de mică acum, când e nevoie, valorează mult mai mult decât un sac de vorbe!

Peste 80 % dintre oameni văd copacii, nu pădurea; ei confundă cauza cu efectul; aleargă după himere (cum ar fi: îmbogăţirea fără muncă, prin jocuri de noroc - de ex. la Caritas, Bingo, Loz în plic, etc); aşteaptă mereu ca alţii să facă o treabă neplăcută în locul lor (de genul: să vină nemţii, sau primăria - să le cureţe gunoiul din faţa casei; sau să vină NATO - să-i apere) ş.a.m.d.
Astfel de exemple ar putea fi date la nesfârşit, căci inconştienţa n-are margini. Plai cu boi… (vorba lui Mircea Dinescu). Diferenţa dintre geniu şi prostie e că geniul are totuşi limite.

O nerozie, chiar repetată şi susţinută de milioane de voturi – tot prostie sau neadevăr rămâne. Deşi, după atâta susţinere pare demnă de crezare. Aşa se face că oamenii noştri imită fără să judece orice imbecilitate văd sau aud, numai să fie “amabalată” frumos, lucios. Parcă le-ar place să fie traşi pe sfoară. Apoi, când consecinţa inevitabilă (evidentă şi previzibilă pentru orice minte de adult normal) se produce, ei reacţionează instinctiv, ca copiii: nu se uită la bârna din ochiul lor, ci caută aşchia la vecin sau străin. Dacă fac  ulcer din cauza Coca Colei, ţipă "moarte străinilor care ne-au vândut băuturi otrăvitoare", iar dacă propriul jeg, mârlănie sau inconştienţă îi îneacă - ţipă "moarte ţiganilor", fără să vadă cauza relelor în sinea lor, la ei înşişi. Prostul dacă nu-i fudul, înseamnă că nu-i prost destul.

Boala celor mai mulţi este lipsa educaţiei. Aceasta e şi cauza şi rezultatul lenei, prostiei, fuduliei, nepăsării, iresponsabilităţii sau comportării copilăreşti. Prea mulţi adulţi cred că numai faptul că ei există şi trăiesc ar fi suficient pentru a-i îndreptăţi să ceară şi să capete, de la alţii sau de la autorităţi, hrană, casă, loc de muncă, prime ş.a.m.d. - la fel cum gândesc copiii. Ei refuză să accepte viaţa aşa cum e ea şi nu caută soluţii practice la “problemele” care apar fără încetare. Din păcate însă, viaţa e o continuă şi dură luptă pentru existenţă. Desigur, dacă se găsesc fraierii sau interesaţii care să le satisfacă cererile nesfârşite, ei pot supravieţui - cerşind. Până la urmă însă tot vor  pieri – şi nu-i va plânge nimeni!

Am putea rămâne indiferenţi faţă de oamenii care trăiesc de parcă ar vrea să moară şi să-i lăsăm în plata Domnului (zicând despre ei: e libertate şi fiecare are voie să facă ce vrea, de gustibus non disputandum, n-o să îndrept eu lumea, nu-i treaba mea etc). Dar NU o putem face, căci de soarta lor depinde şi soarta noastră, naţiei, ei sunt o parte a poporului nostru.

Supravieţuirea noastră, a tuturor, depinde de a lor.
Uneori pentru a supravieţui nu trebuie să fugi – ci să stai, lupţi, râneşti gunoiul (material, mintal). Adică, trebuie să pui mâna şi să schimbi mentalitatea fatalist-pesimistă, pasivă, miloagă, distructivă, egoistă, inconştientă, invidioasă sau compătimitor-iresponsabilă, corupţia, toleranţa faţă de ticăloşie, care îi caracterizează pe mulţi (poate şi pe tine?!).

Nu te mai lăsa, baza pe alţii, autorităţi, Dumnezeu - că o să te scape, salveze, dea. Ia gândeşte-te puţin: cum să te "scape" ei? Totdeauna Salvarea vine târziu, spitalele n-au bani, poliţia n-are dotare ş.a.m.d.. Ce să-ţi “dea” alţii? Ei pot doar lua, sau pot distribui (preferenţial, inechitabil!) ce-au luat deja dela noi, alţii. Precis nu vor veni cu bani de-acasă să-i dea mulţimii, ţie! Ca să nu vorbim şi de ghinionul nostru endemic, cu politicieni, manageri (din administraţia, economia de stat) incompetenţi, lipsiţi de orice gândire corectă, ridicaţi prin contra-selecţie. Ţelul lor  este doar îmbogăţirea urgentă – fără nicio judecată de perspectivă sau de interes cetăţenesc, public, naţional. Ei se pricep bine doar la minciuni, sforării, pile, relaţii, şpagă şi deloc la conducere eficientă, muncă, altruism. Dela ei sau dela Cer nu putem aştepta nimica; nădejdea salvării rămâne în noi. Toţi politicienii promit doar lapte şi miere, iluzii, în loc să arate cinstit că nimic nu se rezolvă cu efortul altora, ci numai prin munca, sacrificiul tuturor – dela Vlădică până la opincă. Dragostea de ţară se arată înainte de orice prin curajul şi prin riscul de a mărturisi concetăţenilor adevărul (Mihail Manoilescu). Chiar dacă românii preferă să omoare, alunge, exileze vestitorul, în loc să ia măsuri, să se implice pentru îndreptarea strâmbătăţii.

Peste tot politicienii mint – însă prin alte ţări ei se mai şi trezesc, devin legendari când situaţia le-o cere. A rămas celebru programul de guvernare, oferta electorală “blood, sweat and tears” (sânge, sudoare şi lacrimi) cu care Sir Winston Churchill a câştigat în 1940 alegerile parlamentare din Anglia. Englejii, care de 20 de ani se complăceau în vraja, iluzia demagogilor pacifişti, tocmai fuseseră crunt bătuţi de armata nazistă. Ca boxeurul “trezit din pumni”, ei au înţeles atunci că pălăvrăgelile, promisiunile politicienilor îi vor duce la dezastru. Au ales soluţia, oferta cea mai neplăcută, dar realistă - şi au câştigat războiul. Cine are urechi de auzit …

Nu te amăgi. Nu te salvează nimeni – afară de tine însuţi. Deşteaptă-te române! Poate că se vor trezi din letargie şi cei predispuşi doar la contemplaţie, lene, iresponsabilitrate, neimplicare în treburile publice, atât de slăbiţi, îmbătrâniţi înainte de vreme încât ai putea bănui că în aerul, apa, hrana de la noi e ceva dăunător, debilitant. Sau că toţi ar fi hipotensivi, avea insuficienţă cardiacă! Oameni deja morţi sufleteşte, chiar dacă pe dinafară par vii. Care se "gândesc" doar la ce doresc să rămână, în loc de a face efortul să gândească la ce ar putea să devină (Cioran dixit).

Norocul - fie imediat, fie de lungă durată - este aşa cum şi-l  face omul.

Mai repede poţi muri NU din cauza unui cutremur, urs fioros, război ş.a.m.d., ci pentru că NU GÂNDEŞTI - cum trebuie. E la fel de rău să nu gândeşti ca şi să gândeşti greşit. De obicei te pierde lipsa gândirii logice, cu bătaie lungă, manifestată de: lenea, frica, graba, nepăsarea, murdăria, i-responsabilitatea, ne-ştiinţa, ne-simţirea în care poate trăieşti, sau pe care o accepţi. De fapt - până la urmă oricare om are, obţine doar ce-şi face singur. Ce-ţi faci cu mâna (şi mintea!) ta e sfânt. Şi în bine - şi în rău!

De când ne ştim, mentalitatea lui “lasă”: lasă că merge şi aşa, lasă că n-o să se (ne) vadă (dacă fur, chiulesc, greşesc), lasă că trece şi necazul ăsta (fără să fac eu ceva!), ş.a.m.d. - ne tot bagă în belele, dar nu vrem să învăţăm, schimbăm nimic. Dacă vrei să intri în joc trebuie să respecţi regulile respective: nu poţi să fii şi cu mâna în traista altuia şi cu sufletul în Rai. Refuzul de a accepta că ai greşit şi că pentru aceasta trebuie să răspunzi, plăteşti e simptomatic. Gălăgia făcută de presa românească în cazul descalificării unei gimnaste la olimpiada dela Sydney 2000 e numai o dovadă dintr-o mie. E mai simplu să arăţi spre alţii decât să-ţi recunoşti vina, în acest caz: amatorism, neglijenţă, neatenţie, lipsă de informare – care au dus la acuzaţia de dopaj. Un filozof antic zicea: fii atent la ce îţi spun duşmanii, căci ei îţi descoperă cei dintâi greşelile. Din nefericire, ei îţi află greşelile grave, de fond (şi le exploatează în folosul lor) – nu pe cele mărunte, aparente, scuzabile, pe care le ştiai şi tu.

Ca orice realizare din viaţa adevărată, supravieţuirea necesită consumul conştient al unui efort fizic şi mintal propriu. Ea nu poate fi făcută de un înlocuitor, cu procură. Cum îţi aşterni - aşa vei dormi. Toate pilele, sforăriile, eschivările, chiulul, furtul, închipuirile cu care încerci să înşeli  viaţa, pe alţii - se întorc până la urmă împotriva ta. Nu fac doi bani când eşti singur în faţa ameninţării, catastrofei.
Singur – şi nu chiar. Iar cei din jur nu-ţi sunt totdeauna de ajutor, chiar din contră.

  • Pericolele exterioare

Pe lângă problemele pe care le naştem singuri (ne batem cuie în talpă...), inevitabil apar şi cele provocate de alţi oameni (apropiaţi sau veniţi de aiurea), sau de Natură.
Homo homini lupus (omul se poartă cu alţi oameni ca si când ar fi lup) ziceau romanii încă din antichitate. Interesul poartă fesul – de la indivizi până la marile puteri, toţi îşi urmăresc doar scopurile, interesul propriu, fără să se gândească la alţii, consecinţele globale ale faptelor lor. In loc să trăiască raţional, oamenii sunt preocupaţi mai mult de sex, putere, distracţii, violenţă. Fie că te loveşte în cap un  membru al familiei sau un necunoscut; fie că îndurăm tranziţia permanentă sau invaziile repetate (militare, economice etc) ale unora, câtorva dintre vecinii apropiaţi sau depărtaţi (barbarii dela Răsărit, păgânii dela Sud, perfizii dela Apus); fie chinul continuu de a prinde din urmă, ne adapta la neobositul “progres” al străinătăţii (care adeseori nu e un progres real, ci tot o invazie - mascată), iată tot atâtea ameninţări grave la viaţa cuiva - sau a noastră, tuturora.

Dar astfel de “invazii” nu sunt dovada unei duşmănii, persecuţii, reavoinţe faţă de noi, ci o formă a luptei altora pentru supravieţuirea lor în cadrul nemiloasei competiţii internaţionale. Ei nu se preocupă de tine, noi – ci de soarta lor. O luptă-i viaţa... clama şi Coşbuc (tot cam fără ecou)!!! Competiţia e însă un fenomen natural. De ex. în Africa, în fiecare dimineată se trezeşte o antilopă care se străduie să alerge mai repede decât orice leu (căci altfel va fi mâncată) şi un leu care se va strădui să alerge mai repede decât cea mai înceată antilopă (căci altfel moare de foame). Şamd.
Suprapopularea globului, sărăcia lucie a prea multora din cele 6 miliarde de oameni, stagnarea sau scăderea nivelului de trai al unora din cauza accesului inegal la progresul tehnic (3 miliarde de oameni nu au acces la telefon, 2 miliarde la electricitate ş.a.m.d.), moartea violentă datorată numeroaselor războaie de tot felul , poluarea masivă a mediului – toate aceste pericole vitale pentru omenire, ţara noastră sunt reale. Ele sunt evidente pentru orice om cu scaun la cap. Doar în ultimii zece ani populaţia României a scăzut cu 1 mil. oameni (iar în următorii 10 ani va scădea cu încă un milion), în timp ce populaţia globului a crescut cu 450 milioane, mai ales în ţările foarte sărace. Credeţi oare că această mare de oameni o să stea liniştiţi la “casele” lor, aşteptând să moară de foame? Sau că în năvala lor pentru supravieţuire ne vor ocoli pe departe, admirând cu invidie, respect blândeţea, omenia, folclorul nostru (de fapt, lenea noastră)?

E bine însă de ştiut că invadatorii, tâlharii, derbedeii se întind doar atât cât li se dă voie… Nu ei sunt de vină când apucă, iau. N-ar reuşi să facă nimic dacă n-ar apărea “cozile de topor” (care îşi vând fraţii pentru 30 de arginţi) şi iresponsabilitatea multor victime.

De ce oare tot năvălesc unii şi alţii peste noi, în loc să ducă în altă parte? Pentru că suntem o pradă uşoară. Având o ţară minunată, cu climă plăcută şi hrană suficientă, nu ne-am pus serios problema supravieţuirii, ba chiar am devenit nepăsători, fatalişti. Acceptăm, credem uşor tot felul de prostii, minciuni, risipim ineficient resursele, ne lăfăim pe teritorii uriaşe pe care nu le cultivăm (dacă am avea noi densitatea populaţiei din Olanda, în România s-ar înghesui 83 de milioane de locuitori) şi nu preţuim, păstrăm, apărăm deloc cele căpătate de la Dumnezeu. Până ce alţii, mânaţi de nevoi: suprapopulare, şomaj, lipsă de terenuri agricole ş.a.m.d., vor da năvală să ni le ia. Alţii se zbat, luptă, sunt conştienţi de greutăţile vieţii - pe când noi ne văităm, visăm, chiulim, aşteptăm, stăm,cerşim...

In cadrul acestei dure lupte pentru existenţă (pe care însă prea mulţi dintre noi refuză s-o vadă), cu inevitabili învingători şi învinşi, câştigători şi pierzători, supravieţuitori şi dispăruţi, s-a pus mereu şi se pune în continuare problema supravieţuirii naţiei noastre. (Re)citeşte Doina lui Eminescu! Pericolele sunt mereu actuale, chiar dacă se încearcă pe toate căile (cel mai adesea cu succes) şi cu tot felul de gogoşi adormirea brumei de vigilenţă ce-o mai avem.

Slăbiciunile unora - devin foloasele altora.

Se spune că un român şi un japonez mergeau prin savana africană. Obosiţi de drum şi căldură, când găsesc un copac se opresc bucuroşi la umbra lui. Se dezbracă, se descalţă, beau apă. Deodată, dintr-un tufiş apare un leu fioros care se pregăteşte să-i atace. Amândoi încremenesc de frică. Totuşi, japonezul începe iute să se încalţe. Românul observă şi nu se poate abţine să-l întrebe: ce crezi, mă, că încălţat o să alergi mai repede decât leul?  Nu, răspunde acesta tremurând, doar mai repede decât tine…

Să nu uităm însă că orice rău are şi o parte bună: adeseori dela străini s-au putut învăţa multe (cine a vrut), fie bune - fie rele. Noi suntem de vină că mai adesea am învăţat relele: organizarea crimei – nu ordinea publică; şpaga - nu eficienţa administraţiei; grevele – nu eficienţa muncii; noile tehnologii ale fărădelegilor – nu cinstea şi datoria. Uneori chiar am primit ajutor dela ei şi continuăm să primim, de ex. sub forma ajutorului pentru integrarea europeană - vezi # 20.4. Aşa că nu e nici bine, nici corect, să aruncăm toată vina pe trădare, străini sau soartă.
In realitate, mai multă vină are propria lene, lipsa de gândire şi de acţiune cu bătaie lungă.

  • Ce ne va aduce viitorul

Ce e mic, rău, negru , urât şi bate la uşă?   
Viitorul!   

”Tranziţia” actuală nu e ceva trecător: viitorul va fi o permanentă şi continuă tranziţie - spre necunoscut. Orice clipă e una de tranziţie. Schimbarea şi nesiguranţa vor fi singurul lucru sigur.
Capacitatea noastră de supravieţuire depinde de învăţăturile trecutului. Dar prezentul e mult diferit de trecut – iar viitorul va fi şi mai surprinzător. Istoria, trecutul ne poate ajuta doar parţial să facem faţă la ce ne aşteaptă în viaţa de zi cu zi:

- Pericole social-economice: In ultimul secol populaţia globului a crescut de 4 ori. Majoritatea oamenilor trăiesc în oraşe. Progresul ştiinţei (motivat prea mult de goana pentru câştig material şi cenzurat prea puţin de criterii etice sau morale) a produs noi şi noi tehnologii cu o influenţă majoră în viaţa oamenilor: antibioticele, aviaţia cu reacţie, ingineria genetică, armele de distrugere în masă, internetul - şi multe altele. Ele au mărit dramatic densitatea, intensitatea şi ritmul intreracţiunilor umane. Internaţionalizarea sau globalizarea înaintează nestăvilite şi ne implică pe toţi, cu sau fără voia noastră.   
Sistemele sociale şi economice globale au în prezent mult mai mulţi factori: oameni, organizaţii, întreprinderi, tehnologii sau ţări noi, cu mult mai multe legături reciproce. Intre ele se transferă cantităţi mult mai mari de materiale, energie şi informaţii, cu viteze mult mai mari decât în trecut. De ex. între 1960-2000 populaţia globului s-a dublat, dar traficul anual global (numărul de km parcurşi de oameni in automobile, autobuze, trenuri şi avioane) a crescut de 5 ori. Azi toate evenimentele se petrec mai repede, în număr mai mare şi cu o complexitate interactivă mai mare.  
Creşterea rapidă şi aparent fără sfârşit a conectivităţii şi transferurilor între oameni provoacă o  avalanşă de probleme sociale şi tehnice. Soluţionarea lor cere mai multă ingeniozitate, mai multe idei practice - pentru a lua decizii corecte la momentul oportun. Dar foarte des nu mai putem face faţă vitezei mari cu care toate se schimbă în jur, suntem incapabili să producem suficient de repede cantitatea de gândire novatoare necesară. Sistemele sociale, economice, ecologice şi politice se bazează din ce în ce mai mult pe calculatoare şi instalaţii automate, dar legile care conduc aceste sisteme complexe nu sunt încă bine cunoscute. Programele pe care se bazează automatizarea lor sunt deficitare. Ele ajung să depindă în mod neaşteptat de factori imprevizibili şi să se comporte (aparent) ilogic – de fapt, nelinear.

Dacă omenirea nu se trezeşte ca să frâneze creşterea haotică a sistemelor pe care ea însăşi le-a creat (ca ucenicul vrăjitor) şi să le reducă viteza, ele vor fi zguduite din ce în ce mai des de defecţiuni catastrofale. Cu consecinţe dramatice pentru viaţa noastră. Fie că ne place sau nu, urmările vor fi: crize financiare, încetinirea dezvoltării mondiale, scăderea nivelului de trai.

Totuşi, o veste bună: războaiele mari, mondiale, vor dispare. Nu pentru că ar reprezenta o acţiune evident rea, ci pentrucă sunt o dovadă clară de prostie: ele sărăcesc şi distrug sigur toate părţile participante la conflict. Ţările mari, civilizate, s-au deşteptat suficient. Dar războaiele mici, locale, terorismul vor mai continua, din păcate, să facă victime nevinovate. Pentru conducători, războiul e un sport profitabil; pentru cetăţeni – e un dezastru (Immanuel Kant). Vezi şi # 18.

- Pericole biologice: degenerarea indivizilor atât din societăţile şi ţările avansate (datorită sedentarismului: obezitate, boli grave, reducerea natalităţii etc) cât şi a celor subdezvoltaţi (din cauza foamei, suprapopulării, creşterii violenţei şi criminalităţii ş.a.m.d.); (re)apariţia unor boli, microbi, paraziţi rezistente la orice medicament cunoscut; utilizarea teroristă a armelor atomice sau biologice etc. Trebuie să recunoaştem că, pe lângă unele avantaje: obţinerea mai uşoară a hranei, adăpostului, apărării etc – civilizaţia şi educaţia au şi efecte nefaste asupra omului: deteriorarea funcţiilor sale vitale, slăbirea forţei fizice, descreşterea fertilităţii, slăbirea instinctului de supravieţuire şi spiritului combativ ş.a.m.d.. Cu grave urmări negative: sedentarism, fuga de realitate (în imaginarul mai simplu, comod – vezi realitatea “virtuală”, drogurile) ş.a.m.d..

- Pericole ecologice: Echilibrul ecologic al planetei este grav periclitat. Pentru prima oară în istoria ei, omenirea a ajuns să poată mişca materiale, să producă energie şi gunoaie, în cantităţi de acelaş ordin de mărime ca şi Natura. Omul poate, prin acţiunile sale inconştiente, să provoace – direct sau indirect - catastrofe naturale (inundaţii, secetă, uragane, cutremure); accidente nucleare etc. Ca să nu mai vorbim şi de lipsa apei: în anul 2000 un miliard de oameni nu aveau acces la apă potabilă iar 2 miliarde nu aveau acces la niciun fel de apă. Sau de lipsa aerului respirabil: milioane de orăşeni se asfixiază datoruită smogului (ceaţă otrăvitoare cauzată de gazele produse de autovehicule).

In goana ei pentru bani, omenirea se autodistruge prin: poluare, experimente genetice făcute fără a avea cunoştinţele necesare, utilizarea antibioticelor pentru îngrăşarea animalelor, netratarea gunoaielor etc. Iar gravitatea acestor probleme este mult accentuată de suprapopularea planetei.