Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 8. Educația în aer liber 8.1 Drumetia -o educație spirituală

8.1. Drumeția - o formă de educație spirituală

Email Imprimare PDF
alt
Tălpile fiecăruia ocupă numai o mică suprafaţă din toată întinderea Pământului, dar tocmai suprafaţa uriaşă pe care ele n-o ocupă îi permite omului să se deplaseze peste tot... (Qing-Zu)





Mersul pe jos poate folosi ca să ajungi undeva, sau ca să câştigi „o pâine”: muncind câmpul, ducând vitele la păscut, tăind lemne în pădure, transportând obiecte şamd. De-a lungul existenţei omenirii, oamenii au fost nevoiţi în general să meargă ca să supravieţuiască, dar au mers şi ca să obţină anumite beneficii: sănătate, linişte etc. Mergând pe jos din loc în loc ucenicii învăţau meserie, negustorii ambulanţi câştigau o pâine, poştaşii distribuiau scrisori, o întreagă omenire a bătut pământul în lung şi în lat.


Mersul pe jos – izvor de sănătate

Mersul obligă omul să-şi păstreze echilibrul vertical, să utilizeze coloana vertebrală.

Din punctul de vedere al medicinii chineze, diversele puncte şi zone ale tălpii sunt legate energetic cu aproape toate organele corpului. Acţiunea de orice fel asupra acestor puncte (presopunctură, acupunctură etc.) influenţează favorabil organele respective, adică sănătatea individului. Acelaşi efect favorabil se obţine mergând cu picioarele goale pe un teren cu asperităţi moderate: iarbă, pietriş mărunt, plajă etc. În concepţia bioenergetică, omul se leagă de sol şi extrage energie din el cu ajutorul tălpilor. Există exerciţii speciale pentru învăţarea „înrădăcinării”, care ajută omul să trăiască mai mulţumit de el, de fapt mai bine integrat în natura şi lumea înconjurătoare. Dar civilizaţia modernă, bazată pe tehnologia mecanică, face orice poate ca să înlocuiască picioarele, corupând omul ca să folosească tot felul de proteze, mecanisme şi maşini care să-l poarte şi să-l ajute să trăiască. În realitate, o sculă clasică doar amplifică forţele - pe când maşina înlocuieşte chiar viaţa corpului.

Mersul încetineşte funcţionarea organelor corpului, răreşte respiraţia şi pulsul. Ea oxigenează creierul, sileşte individul să-şi folosească corpul şi simţurile. Toate metodele de respiraţie controlată intenţionează să cureţe corpul şi centrii energetici (denumiţi Chakra în Yoga, Dantien în medicina tradiţională chineză etc.). Unele tehnici de respiraţie încălzesc corpul, altele îl răcoresc, alta îl face să devină uşor ca un fulg. Rărirea ritmului respiraţiei duce la scăderea aportului de oxigen în sânge, aşa cum cer toate stările mistice. Aceasta acţionează asupra glandei pineale. Totuşi, scopul principal al controlul respiraţiei (tehnică numită Pranayama în Yoga) este scăderea distracţiei provocate de simţuri şi oarecum amorţirea lor, pentru a permite concentrarea gândurilor. Astfel de tehnici constă din inspiraţii mai adânci, reţineri (apnee) mai lungi, şi expiraţii lente, care se realizează aproape involuntar când mergem fără să vorbim, atenţi numai la drum.

Mersul schimbă ritmul respirator al omului sedentar şi îi linişteşte agitaţia minţii. El permite integrarea metodelor spirituale ale misticilor (care au necesităţi vitale foarte mici) în activităţi economice. Poate că scopul oricărei evoluţii adevărate este să nu mai separăm viaţa practică de latura spirituală.


Mersul pe distanţe mari – o formă de meditaţie

Drumeţia devine însă şi un fel de exerciţiu Yoga, mai ales când este însoţită şi de alte metode de curăţirea organismului, cum ar fi regimul vegetarian. Ea acţionează asupra producţiei de serotonină - hormonul creierului şi principalul factor pentru „trezirea” sau „deşteptarea” spirituală.

Căci mersul poate deveni şi o experienţă spirituală, un fel de „mers pentru a trăi”, dacă drumeţul renunţă la dorinţele egoiste şi devine umil. Reînvierea entuziasmului mondial pentru pelerinaj (adică mersul pe jos, pe distanţe mari, ca formă de asceză), de exemplu pe drumul spre Compostela – Spania (pelerinaj catolic), sau drumul budist din Japonia, a foarte multor oameni care nu sunt religioşi ci doar „în căutare de spiritualitate”, e legată de căutarea inconştientă de către oamenii moderni a credinţei religioase şi a satisfacţiei pe care o dă efortul fizic. Ea reprezintă o democratizare, o masificare a ascetismului şi misticismului, o trezire din boala sedentarismului. Pentru succesul acţiunii nu e nevoie ca drumeţii să creadă în religia respectivă (deşi ceva-ceva cred ei totuşi, altfel nu se apucau de treaba asta).

Pelerinul rus (autorul unei vestite cărţi autobiografice) spunea: „Sunt un vagabond fără adăpost, sărăntoc fără nici un avut, mergând mereu din loc în loc. Singura mea avere e o traistă cu puţină pâine uscată pe care o port în spate şi sfânta Biblie pe care o duc în sân, nimic altceva”. În timpul mersului el repeta fără încetare rugăciunea Isihastă, bazată pe un anumit fel de respiraţie, care îl ajuta să ajungă într-o stare de transă. În felul acesta el putea parcurge până la 75 km. pe zi, fără nici un ţel, pe vreme bună sau pe viscol, fără să simtă foamea, durerea sau suferinţa. Considerată o îndeletnicire sacră în Orient, vagabondajul călugărilor a devenit un delict penal în societatea noastră actuală.

Drumeţia de cursă lungă e o activitate pe măsura corpului uman, conform ritmului obişnuit al respiraţiei, cu mintea dispusă la contemplare şi deschisă pentru informaţii noi. Mersul şi activităţile fizice în mijlocul naturii produc un fel de „gol mintal”. Mersul ne eliberează de povara gândurilor, la fel ca o rugăciune. Mersul opreşte gândirea, unificând-o cu intuiţia produsă de emisfera dreaptă a creierului. Rugăciunea atrage mintea în inimă şi unifică omul cu corpul său. Mintea care se roagă nu mai gândeşte, ci trăieşte. Biologul V. Chapette a descoperit că mersul îndelungat stimulează emisfera dreaptă a creierului să producă endorfine, care duc la o stare de superluciditate. Pe vremuri, Budha susţinea acelaşi lucru! Înţelepciunea, sau iluminarea, ar putea fi starea rezultată din conjugarea ambelor emisfere cerebrale, care de obicei funcţionează separat (în stânga – raţiunea, iar în dreapta – intuiţia).

Golul mintal nu stimulează creativitatea dincolo de satisfacerea nevoilor cele mai simple: locuinţa, obiectele gospodăreşti. Civilizaţia occidentală a respins acest gol mintal, dezvoltând la maxim creativitatea tehnică, însă până la urmă situaţia a scăpat de orice control şi a depăşit măsura. Actuala societate înnăbuşe viaţa sufletească a indivizilor cu ajutorul mecanizării, distracţiilor, consumismului, agitaţiei frenetice şi flecărelii audiovizuale. Epoca noastră înlocuieşte viul cu mecanica, deşi mecanizarea spiritului duce la pierderea păcii sufleteşti iar energia omului e mai întâi cea spirituală, pe aceasta ar trebui s-o dezvoltăm.

Adevărata drumeţie are ca scop doar mersul, nu ajungerea într-un loc.

Lumea a devenit atât de speriată că nici nu se mai gândeşte la prezent, la clipa care trece, ci numai la viitor. Aşa că am ajuns să trăim mereu viitorul şi niciodată prezentul! Dimpotrivă, drumeţul are impresia că trăieşte un vis vesel, începând dimineaţa de la plecare, până seara, la oprirea pentru odihnă. El se bucură de fiecare respiraţie, de senzaţiile de oboseală care apar în picioare, de lăsarea rucsacului pe sol, de orice nouă privelişte şi întâlnire, de fiecare zgomot al pădurii sau cântec de pasăre. Mersul înseamnă să fii în afara scurgerii timpului, să trăieşti veşnic, iar ziua ar părea infinită dacă n-ar mai apărea şi foamea.

Pentru a te bucura de mersul pe jos e bine să fii singur, ca să te poţi opri sau s-o iei încolo sau încoace, cum ai chef. Să mergi cu viteza ta, să nu fii stresat de grabă, ca să poţi primi toate impresiile pe care ţi le transmite peisajul parcurs, în care te integrezi până ajungi să faci parte din el, cam la fel cu pârâul care înaintează pe unde găseşte vad. De altfel, numai în tăcerea mersului de unul singur drumeţul se poate lăsa cuprins de beţia paşilor, care începe cu un fel de mirare şi de toropeală a spiritului, până ajunge la o linişte şi împăcare cu sinele care depăşeşte orice logică. În fond sentimentul de singurătate pe care-l dă drumeţia îl face pe om să priceapă că viaţa este un drum de la un loc necunoscut către alt loc necunoscut, sau, ceea ce e acelaşi lucru, de la naştere spre moarte.

Cine merge pentru plăcerea mersului nu e preocupat să facă bani, să adune averi sau să-şi mărească faima; nu-l interesează decât mersul şi nimic altceva. Aceasta e viaţa lui, nimic altceva nu mai contează; el e fericit. O astfel de fericire pare curată prostie pentru mulţi sedentari, care însă nu sunt şi nu vor fi niciodată fericiţi.

În secolul 19, americanul H. D. Thoreau era un drumeţ fanatic, susţinând că omul nu poate fi sănătos dacă nu merge pe jos cel puţin 4 ore pe zi! El prefera zonele singuratice şi drumurile pe care nu risca să întâlnească alţi drumeţi, care i-ar fi putut întrerupe meditaţia.

Thoreau stabilise 5 reguli pentru drumeţi: prima era să mergi ca o cămilă, se pare singurul animal care rumegă în timp ce merge. Mersul în aer liber oţeleşte temperamentul, care devine mai dur, mai tăios, la fel lucrul manual întăreşte pielea, spre deosebire de traiul în casă care moleşeşte omul, sau munca de birou care îi subţiază pielea. Bine ar fi să se armonizeze duritatea de afară cu fineţea dinăuntru, în proporţii corecte. Asta e chiar arta vieţii drumeţului.

A doua regulă e să mergi pe câmpii şi în păduri, nu în parcuri. Dar decât să mergi în pădure cu mintea fugită în altă parte, mai bine lipsă.

A treia regulă era că poţi călători „departe” fără a te depărta mult de casă. Diversitatea peisajului e mai importantă decât mărimea distanţei parcurse. În fond, drumeţul sincer merge fără odihnă să caute Ţara Sfântă, până când deodată spiritul i se luminează şi află că Ea era chiar lângă el!

A patra regulă e să mergi ca să uiţi de mişculaţiile omeneşti: politică, negustorie, conflicte, vanitate.

A cincea regulă este să laşi natura să-ţi conducă paşii, fără să ai un scop precis dinainte.


Drumeţia – dovada armonizării cu Natură

Când mersul conduce la unificarea cu viaţa înconjurătoare, a animalelor şi plantelor din jur, toate barierele mintale create de civilizaţie şi cultură dispar iar omul ajunge la starea sa naturală originală.

Viteza mersului pe jos reflectă ritmul mersului soarelui pe cer, ritmul circulaţiei sângelui, al respiraţiei, al universului, nu cel al orologiilor mecanice sau al automobilului. Ritmul mersului trebuie să fie constant, orice schimbare a vitezei sparge vraja căutată.

Viaţa s-a secularizat, desacralizarea fiind o consecinţă a industrializării forţate. Sentimentul religios nu se potriveşte cu viteza mare. Viaţa adevărată e înceată („lumea nu s-a făcut într-o zi!”). Milarepa, un vestit călugăr budist zicea: cine merge încet ajunge mai repede. Mersul pentru a trăi e fără grabă. Graba duce fără să vrei la apariţia de timpi morţi. Viteza desparte omul de mediu, încetineala îl leagă şi îl împacă cu natura. Într-o societate care susţine că viteza e singurul criteriu pentru succesul oricărei activităţi, încetineala mersului pe jos a devenit aproape o formă de nesupunere civică. Tot adorarea vitezei impune şi maşinile cu performanţe net superioare celor ale corpului omenesc, aşa că ea duce până la urmă la dispariţia corpului – adică chiar a vieţii! Viteza deformează spaţiul şi distruge natura pentru a o adapta la iluziile şi fantasmele omeneşti.

În cadrul unei economii ecologice, respectuasă faţă de celelalte vieţuitore ale planetei, mersul pe jos este un fel de energie gratuită şi regenerabilă, la fel ca vântul sau energia solară. Cu ajutorul mersului, un gram de corp poate fi transportat în 10 minute la un kilometru cu un consum de 0,75 calorii. Omul este o maşinărie termodinamică mai eficientă decât majoritatea animalelor şi mai rentabilă decât orice vehicul motorizat.

Deşi toată lumea se vaită din cauza apropiatului sfârşit al resurselor mondiale de petrol, nimeni nu arată că singura soluţie o constituie reluarea mersului pe jos, sau cu bicicleta. Bicicleta asigură o viteză de deplasare de 4 ori mai mare decât a pietonului, cu un consum de 5 ori mai mic de energie (0,15 cal/g.km).

Chiar dacă foloasele autovehiculelor utilitare (camioane etc.) sunt incontestabile, automobilele şi motocicletele individuale nu servesc decât la satisfacerea dorinţelor instinctuale de dominare şi de uşurarea vieţii. Automobilul este o excrescenţă a Egoului, la fel de nefastă pentru viaţa spirituală ca şi Egoul plin de dorinţe şi gânduri „rele”. Uşurarea vieţii excită tendinţele de posesiune şi violenţă care se opun evoluţiei  spirituale. Obiectul-automobil este cu atât mai dăunător cu cât tinde să aservească mediul în care trăim şi să-l urbanizeze, cauzând falsa necesitate a unei industrii care apasă ecosistemele.

Automobilul este o risipă economică, o otravă ecologică şi un factor traumatizant psihologic, un drog care produce o senzaţie artificială de putere şi care ajută indivizii să fugă de ei înşişi (Erich Fromm).

Automobilul izolează omul de natură şi îl separă de contactele sociale, în timp ce mersul pe jos îl integrează. Automobilul naşte raporturi sociale simpliste, cel mai adesea bazate pe competiţie, agresivitate şi instincte distructive. Creind impresia unei alunecări în spaţiu, automobilul atinge şi satisface nişte impulsuri  ancestrale, năsute în subconştientul reptilian al omului, fiind deci rezultatul unor porniri animalice de cea mai joasă speţă, total opuse criteriilor de înălţare spirituală cu care se laudă civilizaţia.

Autostrăzile sunt o moştenire culturală de la nazişti, care masacrează peisajul, taie satele, oraşele şi regiunile în bucăţi nerecuperabile, cu singurul scop egoist ca şoferii să câştige câteva ore.  Automobilul e până la urmă o formă de refuz a prezentului, a ceea ce suntem, pentru a pretinde că suntem altceva.

Mentalitatea industrială este rezultatul dorinţei de putere a omului, care devine singura „realitate”. Toate jucăriile pentru adulţi care pot satisface acest orgoliu sunt produse în cantităţi uriaşe de fabrici care strivesc viaţa râurilor şi pădurilor. Schizofrenia societăţii noastre constă în ruptura Egoului de Sine, ceea ce creează o falsă imagine a realului şi ne aruncă în Samsara indienilor, sau „infernul” occidentalilor.


Drumeţia pe munte

Cine ajunge în peisajul culmilor muntoase pătrunde într-o altă lume, care îl copleşeşte prin liniştea şi pustietatea ei, prin lipsa oxigenului şi rarefierea aerului. Totul aici acţionează asupra corpului omenesc la fel ca o substanţă stupefiantă, cu aceleaşi rezultate neuropsihologice. Mai este în plus şi frica de moarte, aşa  că totul contribuie la doborârea barierelor mintale care blocau Sinele pur. Mersul pe munte curăţă individul de povara gândurilor, dezvăluie adevărul care zace în fiecare om. Mersul pe munte poate deveni o formă de căutare spirituală, când escaladarea vârfurilor se confundă cu ridicarea pe culmile vieţii interioare.

Ajungerea pe vârful muntelui  înseamnă de fapt o dublă iluminare.

Alpinismul este un fel de asceză care eliberează omul de noroiul gândurilor şi ataşamentelor faţă de valori, prejudecăţi şi dorinţe, care nu mai fac doi bani în cadrul auster al muntelui, ci par inutile şi neînsemnate, chiar derizorii. Alpinismul transmite în acelaşi timp frica, umilinţa şi beatitudinea, constituind o iniţiere într-o alt fel de viaţă. În cursul dificultăţilor ascensiunii omul e singur cu el însuşi, cu fiinţa pe care Lin Zu o numea „omul adevărat”. Când eşti gata să mori la fiecare pas, reîncepi să iubeşti viaţa. Totodată nu te mai poţi gândi la nimic altceva decât la munte, adică la ce faci acum, căci nu mai există scurgerea timpului - ci doar un prezent continuu pe care nu-l mai întrerupe nici măcar schimbarea zilei cu noaptea. De la poale până în vârf, e o singură acţiune.

Adevăratul drum pe munte este o călătorie în interiorul fiinţei noastre spre cunoaşterea de sine, o experienţă nouă care ne scoate din tiparul tabieturilor mintale – ceea ce e chiar înţelesul cuvântului „extaz”. Lumea austeră a înălţimilor, o grămadă de stânci fără vegetaţie sau alte forme de decor atractiv, se confundă cu starea extremă a spirtului, golul mintal creator fără imagini. Alpinistul mistic iese din lume şi intră în Univers, la fel ca un călugăr.

Pe vremuri în Nepal era interzisă urcarea pe munţii consideraţi sfinţi. Trăind în munţi  băştinaşii ajungeau fără să vrea la iluminare, din cauza vieţii curate şi chinuite pe care o duceau, muncind din greu pământul sărăcăcios. Acum turiştii excentrici năvălesc acolo să se caţăre în căutarea iluminării, vrând de fapt să-şi cumpere fericirea cu bani.

Dacă însă individul nu-şi descoperă sufletul decât în momentele când face efortul extrem şi se aventurează aproape sinucigaş în căţărare, dar nu în altă parte sau în alte situaţii din viaţa obişnuită, înseamnă că pentru el alpinismul serveşte numai la obţinerea adrenalinei: a devenit un drog, e la fel ca substanţa halucinogenă pe care dependentul e nevoit să o consume mereu. Cel care nu se poate bucura de viaţă acolo unde trăieşte şi e nevoit să fugă mereu la munte pentru a găsi fericirea, crede că degetul care arată luna e chiar luna.


Drumeţia mistică, din Tibet

Tibetul e o ţară situată în întregime la altitudinea celor mai înalţi munţi din Europa (aprox. 4000 m.). Din cauza aerului rarefiat, organismul se poate alimenta cu suficient oxigen numai dacă respiră de 2-3 ori mai intens decât o face la nivelul mării. Lipsa de oxigen provoacă o euforie şi chiar o linişte sufletească neobişnuită. De menţiionat că yoghinii obţin aceiaşi stare fiziologică la altitudini joase, cu ajutorul unor exerciţii speciale de respiraţie.

Din cauza lipsei de oxigen omul neadaptat suferă de „răul de altitudine” şi orice efort fizic devine extenuant. Tibetanii înşişi merg încet, armonizând ritmul paşilor cu respiraţia, fiind însă capabili să meargă chiar şi 24 de ore fără pauză, pe un frig zdrobitor, fără a mănânca altceva decât puţină făină de orz prăjită.

În Tibet s-a inventat lung gom pa, un fel de mers rapid de lungă durată, chiar o alergare, desfăşurată într-o stare de transă, cu ajutorul căreia omul poate parcurge câteva sute de kilometri fără pauză şi fără hrană. Pentru astfel de performanţe amatorul se antrenează nu alergând, ci dimpotrivă - meditând în singurătate, într-un loc întunecos, timp de trei ani, trei luni, trei săptămâni şi trei zile. În acest timp el practică şi exerciţii speciale de respiraţie. După această perioadă sedentară urmează şi antrenamentele pe teren: ucenicul învaţă să ritmeze respiraţia în timpul mersului, păşind cu o cadenţă corespunzătoare silabelor dintr-un text sacru pe care îl recită în continuu. În felul acesta se armonizează bioenergia personală cu „energia” mediului înconjurător. Până la urmă el ajunge să meargă aproape fără a mai atinge pământul, iar starea de transă face să nu simtă nici oboseala, nici ciocnirea de pietre sau alte obstacole, aşa că nu apar răni (situaţie asemănătoare cu practica mersului desculţ pe cărbuni încinşi).

Corpul, organismul uman, are posibilităţi atavice şi resurse înnăscute uriaşe, pe care tocmai modul de folosire a minţii format de cultura şi civilizaţia modernă, de educaţia tradiţională, ne împiedecă să le cunoaştem şi să le folosim. Probabil că reuşita alergătorului lung gom pa se datorează tocmai capacităţii de a opri activitatea mintală (inerent greşită), care astfel nu mai intervine în desfăşurarea acţiunilor practice, corporale.

Spaţiile pustii, peisajele plicticoase favorabile dispariţiei gândurilor şi concentrării asupra mantrei care trebuie repetată îmcontinuu, nopţile luminoase, amurgul, ajută alergătorului lung gom pa. Adeseori după o zi de mers greu, seara el intră în transa care îi permite să alerge toată noaptea următoare fără să simtă oboseala zilei precedente. Fixarea privirii asupra unei stele în timpul mersului are acelaşi efect ca şi recitarea mantrei, adică o concentrare mintală care declanşează unificarea corpului cu spiritul pentru realizarea scopului dorit, o stare în care orice proiect pare posibil de realizat.

De altfel peisajul tibetan şi cel himalayan au caracteristici unice în lume, favorabile vieţii spirituale şi mistice datorită aridităţii, frigului şi hipoxiei. în Tibet pelerinajul, adică mersul pe jos, era o preocupare naţională. Oamenii plecau de acasă cu lunile, chiar cu anii, ca să viziteze locurile sfinte. Atmosfera supranaturală şi condiţiile de dificultate maximă în care se desfăşura pelerinajul, la fel ca orice altă activitate din Tibet: frig, foame, furtuni, deşert, altitudine mare, avalanşe, prăpăstii, tâlhari şamd., îl transformă într-o serie de experienţe iniţiatice. Scopul acestui marş plin de suferinţe corporale este pe de o parte căpătarea iertării pentru păcatele trecute (sau în termenii locului: ştergerea rămăşiţelor Karmice din vieţile anterioare) şi descoperirea lui Dumnezeu (sau: eliberarea de greutăţile vieţii actuale, pentru a scoate la iveală Budha ascuns în fiecare om).

Însă nu e nevoie să ajungi în Tibet ca să resimţi aceleaşi senzaţii sublime. Orice peisaj natural are o influenţă magică asupra celui ce merge. Cele mai mărunte amănunte exprimă existenţa eternităţii, un ritm al vieţii şi veşniciei. Ora, locul, aerul, dezvăluie drumeţului taina lor şi îl fac să simtă ce este el. Pentru asta e nevoie însă ca drumeţul să aibă inima deschisă, să dorească descoperirea, să nu-şi blocheze ochii minţii, să fie „treaz”. Peisajul este „o stare a neuronilor”. Noi creem peisajul umblând - adică naştem în minte o imagine pe baza energiilor care se schimbă fără încetare. Mersul desenează peisajul, până acolo încât peisajul parcurs devine chiar drumeţul. Ieşind din găoacea eului său pentru a se amesteca cu natura înconjurătoare, pătrunzând în viaţa copacilor, florilor, vieţuitoarelor, omul ar putea să se elibereze de egoismul său devorator, din fudulia care îl turteşte, pentru a-şi găsi locul său în Univers şi a deveni mai puternic şi mai stăpân pe el.

Mersul, la fel ca şi postul alimentar, ascute senzaţiile şi percepţia lumii înconjurătoare.

Munca manuală şi mersul pot provoca golul mintal, însă asta nu e suficient. Golul mai trebuie cultivat şi folosit ca o oglindă sau ca un izvor creator, nu să devină un motiv de teamă - pe care dorim s-o alungăm cu ajutorul trăncănelii inutile.


Drumeţia ascetică, din India

Ţara în care drumeţia ca exerciţiu spiritual a ajuns la cel mai înalt nivel de dezvoltare este India. Pelerinul cerşetor din India vagabondează în permanenţă, în cele 4 luni ale musonului nu are voie să se oprească, sau să se adăpostească de ploaie, decât într-o peşteră sau o cocioabă. Acest călător merge la întâmplare, după inspiraţia momentului; el se poate opri sub un copac, într-o peşteră, la marginea unui râu, sau într-o cocioabă părăsită, însă niciodată într-o casă de gospodari. El se duce şi se întoarce fără nici o grijă, dormind unde dă Dumnezeu, îmbrăcat cu câteva zdrenţe, hrănindu-se cu ce apucă, având ca singură avere un toiag, un vas din bronz pentru apă şi mâncarea căpătată de pomană. În India pelerinajul reprezintă o formă de asceză, o succesiune de încercări care curăţă spiritul şi îl eliberează de orice legături lumeşti. Mai întâi e vorba de renunţarea la casă, familie şi avuţie, apoi de lipsa oricărei griji pentru scurgerea timpului, starea vremii sau pericolele drumului. Pelerinul nu merge decât pe jos, pentru că picioarele sunt considerate sfânte, ele sunt simbolul zeului Vişnu. Picioarele nu se dezlipesc niciodată de pământul care e şi el sfânt, astfel că mersul e o acţiune sacră.


Drumeţia eliberatoare a spiritului, din Extremul Orient

Daoiştii chinezi practicau o formă de mers fără ţintă, pur şi simplu pentru a realiza înfrăţirea cu Natura, cu Dao. Înainte sau înapoi, în sus sau în jur, orice drum e bun şi toate potecile duc la Cunoaştere, la izvorul tuturor lucrurilor. Houei înseamnă a alerga de ici-colo, a călări vântul, a te deplasa fără o direcţie anume, la fel cum pluteşte o frunză pe apă sau cum se mişcă beţivul, sau barca goală în derivă. Deplasarea fără nici o constrângere permite circulaţia Qiului (bioenergiei) între corpul individului şi mediul înconjurător. În cursul acestei drumeţii fără ţel individul trebuie să se piardă în peisaj, să treacă neobservat, fără să lase urme. El devine una cu ce-l înconjoară: în pădure devine copac, pe munte devine stâncă şamd. Omul devine un suflu care se amestecă cu respiraţia Universului. Daoistul merge în locuri sălbatice şi nelocuite ca să găsească energii spirituale, ca să se imbibe cu forţe supranaturale. Drumeţia ajunge să se confunde cu călătoria interioară, sufletească, până la ideea „cunoaşterii Universului fără a pleca de acasă” (Lao Zi).

Şi budiştii Zen considerau că mersul pe jos timp îndelungat e un fel de meditaţie, echivalentă cu cea obişnuită, în nemişcare, dar mai rodnică. Mersul ajută la desprinderea de orice avere materială sau spirituală, împiedecă fixarea corpului sau minţii într-un anumit loc, conduce la Iluminare.

În Japonia se practică Shugendo – o formă de ascetism importată din China, de origine daoistă. Ea constă în escaladarea munţilor, cu scopul obţinerii de puteri magice.

Basho, un vestit autor japonez de Haiku (poezie specială din 4 versuri) din secolul 16, cunoscut şi ca neastâmpărat vagabond, a călătorit întreaga lui viaţă de-a lungul şi de-a latul Japoniei, fără nici un confort - care de altfel poate că i-ar fi redus creativitatea. Basho a fost un iubitor pasionat şi un trubadur al naturii. Pentru el mersul pe jos era o artă a vieţii, iar însăşi viaţa era o operă de artă, Haiku fiind expresia supremă a acestei concepţii de viaţă.

Basho a elaborat următoarele reguli ale pelerinajului poetic: „să nu dormi două nopţi la rând în acelaşi han; să nu cari prea multe arme; să nu cari nici multe haine, dar nici prea puţine; să mănânci o hrană simplă; să nu arăţi poeziile pe care le-ai scris dacă nu eşti invitat s-o faci, dar când eşti rugat, să nu refuzi; să nu te urci pe cal, dar să te sprijini pe baston; să nu bei vin; să participi la discuţii despre poezie şi să eviţi discuţiile despre alte subiecte, chiar să te retragi şi să dormi când se ajunge la astfel de subiecte şi situaţii; să nu ai relaţii intime cu poetese - căci datoria bărbaţilor şi femeilor e să aibă copii; împrăştierea atenţiei spre diverse preocupări împiedecă bogăţia şi unitatea spiritului – iar Calea Haiku înseamnă concentrare, nu împrăştiere; să priveşti adânc în sufletul tău; să nu iei ce aparţine altcuiva – căci toate lucrurile au proprietari; să nu dai lecţii înainte de a te fi perfecţionat tu însuţi; toţi cei care merg pe calea Haiku Do trebuie să se asocieze”.


Drumeţia călugărească, de la Muntele Athos

Există şi pe muntele Athos din Grecia o tradiţie a călugărilor pelerini numiţi girovagi. Aceştia n-au domiciliu stabil, ci cutreieră în permanenţă muntele fără nici un scop afară de rugăciune, dormind ici şi colo, fără a se supune vreunui regulament monastic. Nu stau mai mult de o zi într-un loc, se hrănesc cu ce găsesc sau primesc de pomană de la alţi călugări. Ei nu au un itinerar bine stabilit ci se deplasează la întâmplare conform inspiraţiei, fără a ieşi vreodată din perimetrul muntelui, pe care îl parcurg în toate direcţiile până la moarte. În simplitatea şi sărăcia lor ei trăiesc în lumea spiritelor, fără nici o legătură cu sec. 21, tot aşa cum n-au avut vreodată nici cu timpurile precedente.


Drumeţia purificatoare, din Mexic

Mexicanii din tribul Huichol care trăiesc în munţii Sierra Madre (urmaşii aztecilor) fac în fiecare an un marş de 800 km până în deşertul San Luis Potoxi, cu scopul de a culege nişte  cactuşi mici numiţi peyotl, nişte plante halucinogene. Acţiunea are loc în octombrie, după culesul porumbului şi la ea participă foarte mulţi oameni (cu vârsta peste 6 ani). Pelerinajul este bazat pe credinţa că peyotl asigură belşugul recoltei viitoare şi sănătatea comunităţii. Dar numai cei care ajung la cactuşi în stare de curăţenie sufletească pot culege peyotl fără să se îmbolnăvească sau să înnebunească. Înainte de plecare pelerinii se spovedesc şamanului şi primesc nume sfinţite, apoi se sfinţesc sandalele, sunt stropiţi cu aghiazmă şi joacă un dans ritual. Membrii tribului care din motive temeinice nu pot lua parte la marş, respectă în perioada respectivă aceleaşi reguli de curăţenie ca şi pelerinii: abstinenţa sexuală, post alimentar etc. De regulă femeile nu iau parte la marş, căci prezenţa lor ar putea dăuna „curăţeniei” sufleteşti a pelerinilor, impusă de cultul peyotl ca necesară pentru succesul acţiunii. Drumul e lung şi greu – un drum de sacrificiu şi purificare sufletească. La aceasta contribuie şi hrana sărăcăcioasă, lipsită de sare, condimente, apă. Din cauza efectului cactuşilor mâncaţi, întoarcerea acasă este mult mai vioaie decât dusul, într-o stare extatică.


Dansul – o drumeţie pe muzică

Dansul e o formă mai complicată de mers, într-un spaţiu limitat.

Dansul cu scop religios, de exemplu al şamanului (vrăjitorul satului la populaţiile primitive), e un fel de mers simbolic care mimează mişcările unui animal (urs, lup etc.), pentru a căpăta astfel „puterile” animalului respectiv, poate chiar iluminarea, printr-o trăire supraomenească. Mişcările dansului magic urmăreau armonizarea multilaterală a corpului, chiar a fiinţei vraciului, cu respiraţia, ritmul şi forţele Universului. În repetarea mişcărilor de rotire şi răsucire se recunoaşte o reflectare a ciclicităţii tuturor fenomenelor naturale, de la rotirea corpurilor cosmice la succesiunea anotimpurilor.

Dervişii din Turcia se rotesc pe loc până ajung la extaz.

În dansurile religioase din India se folosesc 10 feluri de deplasări consacrate: pasul lebedei, al păunului, al cerbului, al elefantului, al calului, al leului, al şarpelui, al broaştei, pasul eroic şi pasul omenesc. Fiecare fel de pas este însoţit de mişcări speciale ale mâinilor (numite  Mudra), folosite şi în ritualul rugăciunii.