Derlogea.ro

  • Măreşte caracterele
  • Dimensiune normală caractere
  • Micşorează caracterele
Home 8. Educația în aer liber 8.6 Kurt Hahn (1) - viata

Kurt Hahn (3)

Email Imprimare PDF

Kurt Hahn (3) - Cuvântări memorabile - continuare


<< Partea a -2a ;          << Partea 1


2.2.2. Extrase din

Cuvântarea lui Kurt Hahn la Conferinţa Outward Bound

din 1965 la Harrogate, Anglia


   Vă cer scuze dacă voi repeta ceva ce m-aţi mai auzit spunând, dar sunt nevoit să contrazic unele din laudele pe care mi le-a adus aici Dl. Summers.
   Nu eu am înfiinţat şcoala din Salem, ci prinţul Max von Baden. Şi nu sunt eu inventatorul a ceea ce a căpătat denumirea de sistemul educativ de la Salem. ...
   Iar şcoala Outward Bound n-ar fi fost înfiinţată în 1941 fără viziunea şi iniţiativa lui Lawrence Holt. Înainte de aceasta au existat cursuri experimentale în 1938, 1939, 1940. .... Pe baza lor s-a conceput şcoala Outward Bound. Aş vrea să subliniez că una din cele mai grozave caracteristici ale şcolii Outward Bound e chiar denumirea ei, susţinută cu tărie de Lawrence Holt - împotriva părerii mele contrare.
   Aş dori să mai subliniez un merit al Dlui Summers, şi anume faptul că şcoala Outward Bound n-ar fi putut supravieţui din punctul de vedere financiar fără sprijinul său. După ce am înfiinţat şcoala, nu reuşeam să adunăm suficienţi elevi plătitori de taxă ca să putem începe. Eu cerusem public ca întreprinderile să plătească burse tinerilor angajaţi pentru a urma cursurile şcolii noastre. Şi în 1941, şi în 1946 mi s-a răspuns  că această dorinţă este un vis, fără legătură cu realitatea economică. Din fericire, Dl. Summers a reuşit să transforme visul în realitate: mii de tineri salariaţi sunt trimişi de angajatori la cursurile noastre, care le întăresc sănătatea şi voinţa. Şi ei şi noi îi suntem recunoscători Dlui Summers pentru negocierile răbdătoare şi perseverente purtate în acest scop cu responsabili importanţi din economie.  

   Analizând desfăşurarea Conferinţei la care am luat parte aici, aş dori să subliniez anumite controverse, care deşi n-au ieşit mereu la iveală, constituie poate principalul subiect al dezbaterilor. Dincolo de aceste controverse se ascund concepţii diferite asupra naturii umane. De la început declar că simpatizez cu o mare parte a criticilor aduse aici, nu atât realităţii însăşi, cât vocabularului folosit pentru prezentarea realităţii.

   Prima controversă se învârteşte în jurul întrebării: „ce se poate face în 26 de zile?” (cât durează cursul şcolii Outward Bound). Eu cred că se pot face multe. Am să vă povestesc o întâmplare: aveam la şcoala din Salem un elev elveţian, un pricinos care se văita mereu. Într-o vacanţă a făcut o excursie în Grecia, împreună cu doi colegi englezi. Stând ei sus pe Acropole şi privind fascinaţi priveliştea apusului de soare, englezii observă că elveţianul scoate ceasul de buzunar, îi desface capacul, scoate de acolo un petic de hârtie şi îl aruncă în vânt. Intrigaţi, englezii l-au întrebat ce are, poate nu se simte bine, dacă are nevoie de ceva. El le-a răspuns: „Nu mi-e rău. Să vă spun totuşi ce am păţit. Când cineva de la Salem mă necăjeşte, îi scriu numele pe un bilet pe care-l pun în ceas, ca să-mi amintesc de ticălos ori de câte ori mă uit la ceas. Frumuseţea acestei privelişti m-a impresionat aşa de tare, încât vreau să-l iert pe X şi de aceea am aruncat biletul cu numele lui”. Acuma, n-aş putea susţine că jumătate de oră de şedere pe Acropole e un leac sigur contra maniei persecuţiei, dar uneori poate fi. Să nu exagerăm: nu e obligatoriu să fie.
   Dar ne putem întreba: cât de des se poate organiza o astfel de experienţă vindecătoare?

   A doua controversă majoră se învârte în jurul întrebării: cât sunt de importante plăcerile şi antipatiile momentane ale unui tânăr, pentru ca pe baza lor să i se stabilească scopul său în viaţă?
   Multe din criticile primite în Anglia sunt la fel cu cele pe care le primeam în anii ’20 în Germania, când corpul profesoral era obsedat ca nu cumva pedagogia să oprime tinerii. Un ziarist m-a întrebat: „Cum credeţi că îl ajută metodele Dvs. pe tânărul căruia îi place să stea în casă?”. I-am răspuns: „gonindu-l afară din casă”, ceea ce l-a îngrozit pe ziarist. Alt ziarist m-a întrebat: „cum ajută şcoala din Gordonstoun un introvertit?” (conform dicţionarului, introvertitul este interesat mai mult de gândurile şi procesele sale interioare). I-am spus: „dându-i ocazia să se întoarcă  pe dos” (să devină extrovertit).
   Acelaşi răspuns l-am dat şi unui ziarist care mă întreba ce face şcoala pentru extrovertiţi.
   Să vă explic care e concepţia care stă la baza răspunsurilor mele: silirea tinerilor să îmbrăţişeze anumite opinii constituie un păcat al sufletului – îndoctrinarea fiind opera diavolului – dar pe de altă parte, a nu forţa tinerii să trăiască experienţe care să-i ilumineze, constituie o mare vină a educatorilor.  
   Luându-mă după înclinaţiile evidente ale câte unui elev, am făcut şi eu greşeli. Aş dori să vă povestesc despre una din ele, pe care o consider poate cel mai mare eşec al meu şi mă va chinui toată viaţa.
   Am avut un elev la Salem care era individul cel mai extrovertit cu putinţă: sălbatic, nesăbuit, însetat de aventură. I-am oferit numeroase ocazii să se angajeze în aventuri primejdioase, căutând  totodată să-i inoculez grija pentru siguranţa lui şi a celorlalţi. Era bun la învăţătură, fără să se forţeze. Era inteligent. Sunt sigur că nu muncea cât putea. Într-o bună zi am găsit următoarea scrisoare pe biroul meu: „K şi cu mine am fugit la Milano (adică foarte departe de şcoală), căci aici la Salem ne plictisim. Vă promitem să ne întoarcem după o săptămână. Vă promitem că vom respecta regulamentul şcolii: nu vom fuma şi nu vom bea alcool. Nu trimiteţi pe cineva după noi, căci părinţii noştri nu au bani să plătească cheltuielile de prindere şi aducere înapoi (taică-său fiind un preot sărac)”.
   Am trimis după ei un profesor englez foarte vioi, care i-a prins la 20 de minute după ce sosiseră la Milano.
   Făcuseră pe drum 48 de ore, mâncând cireşi furate din livezi şi lapte muls de la vacile întâlnite pe câmp. Ei, şi acum vine partea extraordinară a poveştii. L-am pedepsit pe principalul făptaş, cel care iniţiase fuga şi scrisese scrisoarea. Trebuie să vă mărturisesc că sunt adeptul împărţirii şi de premii şi de pedepse, ca stimulente indispensabile pentru a-i ajuta pe tineri şi bătrâni să facă ceea ce ei ştiu că e corect. Mi-aduc aminte de ce spunea un predicator: „Totdeauna sunt dispus să cumpăr bilet de tramvai, dar nu mă hotărăsc să le iau decât atunci când ştiu că vine controlorul”.
  Majoritatea adulţilor, chiar mitropoliţii, nu reuşesc să devină sfinţi, aşa că nu putem cere aşa ceva tinerilor, adică să trăiască conform idealurilor lor doar datorită tăriei de caracter. L-am pedepsit să rămână la şcoală pe timpul vacanţei de vară şi să lucreze la câmp (şcoala avea un teren agricol) până va acoperi cheltuielile de prindere şi aducere de la Milano.
   Din timp în timp îl vizitam când era liber şi aşa se face că într-o zi am descoperit că modela din argilă un personaj cu rucsac, obosit, stând pe marginea drumului – evident un autoportret. Am fost uimit de frumuseţea statuii. N-am comentat situaţia, dar după vreo două săptămâni am descoperit că făcuse o altă statuie, pe regele Lear stând deasupra leşului Cordeliei. Rareori mi-a fost dat să văd într-o operă de artă tristeţea exprimată atât de viu prin mişcarea corpului bătrânului.  
   Am chemat un prieten sculptor să vadă statuia şi acela a rămas mut. M-a scos afară din camera elevului şi mi-a spus: „Hahn, un astfel de talent apare odată la 100 de ani!”. Atunci l-am întrebat pe băiat: „mă, de ce n-ai sculptat nimic în timpul şcolii, de ce n-ai mai făcut asta până acuma?”.  Şi el mi-a dat răspunsul care m-a turtit: „Domnule director, eu pot să sculptez numai când sunt trist şi în timpul şcolii n-am avut niciodată ocazia să fiu trist”.
   Din cauza acestei experienţe pedagogice o să mă înţelegeţi când vă spun că pe copiii mei, când îi voi avea,  îi voi da la o şcoală obişnuită, unde învăţătura se desfăşoară ca pe vremea bunicilor!
   Elevul acela a mai realizat o singură sculptură – Iisus vorbind cu un copil. Ea a fost cumpărată de primăria din Caldecot, în Kent, şi este expusă cu veneraţie în biserica locală. Apoi talentul i-a secat complet. Băiatul s-a înrolat curând în aviaţie şi a murit în război. Când extrovertitul a fost silit să-şi valorifice propriile resurse spirituale, personalitatea lui a ieşit la iveală din cauza singurătăţii, dar descoperirea sinelui a venit prea târziu, pentru că până atunci noi, educatorii lui, ne-am ocupat doar de aspectele bătătoare la ochi ale caracterului său, în loc să-i dezvoltăm toate capacităţile potenţiale.


Acum ajung şi la a treia controversă.
   Cred că şcolile ar trebui să-şi lărgească şi adâncească responsabilităţile, incluzând în program şi îndrumarea timpului liber al elevilor. Dacă vom reuşi să ajungem aici, va trebui să dăm o mult mai mare atenţie creşterii capacităţii lor fizice.  
   Dar să nu exagerăm. Nu există declaraţie mai înşelătoare ca „Mens sana în corpore sano”. Dacă pentru un tânăr este esenţial să aibă un corp bine dezvoltat şi echilibrat, adică să fie capabil de accelerare, coordonare şi rezistenţă, să fie elastic, nu rezultă automat că un corp sănătos va asigura şi o minte sănătoasă, deoarece nu cred că „indivizii inteligenţi sunt oameni mai buni”. Tot aşa cum nu mă îndoiesc că la 17 ani Goebbels (ministrul propagandei din Germania nazistă, vestit datorită succesului său în mobilizarea publicului pentru a sprijini cele mai odioase scopuri ale lui Hitler) putea câştiga toate bursele şcolare.
   La o întâlnire cu preoţii din regiunea Wales am fost întrebat cu severitate: „ce are a face pregătirea fizică cu creştinismul?”. Le-am răspuns: „dacă tâlharii din pilda bunului Samaritean ar fi fost mai antrenaţi, poate că erau nişte tâlhari mai eficienţi, şi asta nu conta pentru victimă; dar dacă preotul ar fi fost mai antrenat, precis că nu ar fi trecut pe lângă victimă fără s-o ajute”. Din istoria tragică a Europei rezultă un avertisment vital, formulat astfel de Napoleon: „Lumea nu e distrusă de răutatea răilor, ci de slăbiciunea bunilor”. Când în ultima jumătate de secol guvernele Germaniei luau decizii dezastruase, nemţii de treabă s-au retras într-o neajutorare nevolnică, văitându-se că ei nu pot influenţa evenimentele.
   Dacă ne pasă de lecţiile istoriei, va trebui să dăm şcolilor responsabilitatea de a-i învigora pe cei slabi, vulnerabili, imaginativi, sensibili, prin metode care să-i călească fără să-i zdrobească, astfel ca să poată face faţă eforturilor şi obligaţiilor pe care le implică cetăţenia responsabilă. În ţara noastră, există pericolul ca cei mai buni să evite angajarea în luptele politice brutale ale vieţii publice. Este atât în interesul public cât şi în interesul lor ca cei buni să fie mai zdraveni şi să aibă o condiţie fizică mai bună. 

   Ajung acuma la a patra controversă, pe care o socotesc fundamentală: oare trăim într-o societate bolnavă sau într-una sănătoasă?
   Răspunsul la această întrebare depinde de ceea ce aşteptăm de la Outward Bound. Care este scopul şcolilor Outward Bound? Care  este sarcina lor misionară? Care sunt limitele influenţei lor, aşa cum rezultă din caracteristicile mediului în care ajung absolvenţii cursurilor Outward Bound când se întorc acasă? Unii din cei de faţă neagă că există bolile civilizaţiei, pe care eu susţin că le poate vindeca Outward Bound.

   Aş vrea să-i contrazic şi am să încep cu declinul mai puţin grav care afectează noua generaţie: degradarea capacităţii fizice. Le propun neîncrezătorilor un pariu: să luăm din şcoli la întâmplare 4000 de elevi adolescenţi, băieţi şi fete, şi să le verificăm condiţia fizică, sau mai bine zis, să le măsurăm capacităţile de îndemânare, de eficienţă musculară, de vitalitate, care constituie conform medicilor baza sănătăţii viguroase. Deci nu mă refer la probe de atletism sau alte sporturi de performanţă, ci la probe de capacitate fizică pentru oamenii normali. Sunt convins că neîncrezătorii vor fi consternaţi de rezultate, la fel cum s-a îngrozit recent preşedintele american Eisenhower că în oraşul New York, din 4000 de elevi sănătoşi 56 % nu au putut îndeplini baremele minime de condiţie fizică. De peste tot vin ştiri alarmante. De exemplu, armata (vest)germană este disperată că majoritatea recruţilor nu sunt în stare să meargă pe jos 12 km. „Lipsa exerciţiului fizic” a devenit o ameninţare pentru sănătatea tuturor naţiunilor dezvoltate.

   Dar această deficienţă e minoră în comparaţie cu o altă nenorocire care ne afectează pe toţi, tineri şi bătrâni: dispariţia milei pentru semeni.
   Anul trecut am fost la New York şi am găsit acolo mulţi oameni  ruşinaţi şi îngrijoraţi de ceva care se petrecuse recent: o fată fusese omorâtă (Kitty Genovese/ 13.03.1964) în faţa blocului în care locuia, într-un cartier respectabil. Asasinul, un maniac sexual, a avut nevoie de 17 lovituri de cuţit şi 35 de minute până să-şi termine treaba. În acest timp el plecase de două ori de lângă victima lungită pe trotuar, speriat că ţipetele ei ar fi putut alarma pe cineva care să vină s-o ajute. Dar, deşi 38 de vecini au auzit ţipetele şi au privit întâmplarea de la ferestrele locuinţelor lor, n-a intervenit nimeni. Nici măcar n-au anunţat poliţia. Două minute după decesul fetei poliţia a fost totuşi anunţată şi a sosit aproape imediat la faţa locului.    
   Când poliţia, procurorul, ziariştii au întrebat şi confruntat martorii, toţi au răspuns: „nu vrem să ne amestecăm”.
Mi-am zis că aşa ceva nu s-ar putea întâmpla aici la noi în Anglia, dar când am revenit acasă, ziarul londonez The Times tocmai descria evenimentul din New York, iar la întrebarea ”oare şi aici ar fi la fel?” nu putea da un răspuns clar.
   Am călătorit apoi în Germania, unde am vizitat un vechi prieten. Fiica lui tocmai fusese atacată de un golan în campusul universităţii la care studia. Agresiunea nu fusese gravă, căci golanul fusese alungat repede. Dar fata zăcea şocată pe jos, şi când a rugat un trecător să cheme un taxi, acesta i-a zis: „cheamă-ţi-l singură!”.

   Adică, aici în Occident ne confruntăm cu o dezumanizare progresivă a societăţii. E adevărat însă şi faptul că au apărut deja unele reacţii de corecţie din mai multe părţi. Numeroşi tineri rezistă tentaţiilor distructive existente în societatea actuală. Peste tot sunt tineri care răspund apelului la ajutorarea celor nevoiaşi sau aflaţi în pericol. Am să amintesc doar câteva exemple de voluntari merituoşi: Organizaţia Salvamar din Australia, care a introdus în arta acordării primului ajutor grija meticuloasă specifică studiului artei războiului; apoi echipele de Salvamontişti; apoi Crucea Roşie; apoi cei 700 de elevi din Manchester care ajută benevol persoane bătrâne şi cu handicap din oraş; şi multe altele.
   Dar din păcate există şi mai mulţi tineri care nu răspund la apel. Eu nu mă mulţumesc cu cei care răspund. Când aflu că într-o universitate s-au sinucis doi tineri, nu mă consolează faptul că ceilalţi douăzeci de mii de studenţi nu se sinucid.  
   Dimpotrivă, mă gândesc tocmai la cei pe care i-a cuprins disperarea, deşi erau tineri care aveau frumoase perspective.
   Mai sunt de asemenea îngrijorat că tinerii microbişti ai trupelor de rock sau ai echipelor de fotbal nu se sinchisesc că vandalismul lor periclitează vieţile oamenilor. Mă îngrijorează foarte tare tinerii care se droghează. Cei mai mulţi erau sănătoşi la cap în copilărie, dar s-au stricat când au devenit adolescenţi. Nu-i acuz pe tineri, ci pe adulţi şi şcolile care nu-şi acceptă responsabilitatea de a şi vindeca, adică de a introduce în programa de învăţământ activităţi sanogene, concepute să dezvolte anumite preferinţe şi antipatii. Mă refer la deprinderile emoţionale care i-ar putea face pe tineri să reziste influenţelor insidioase la care sunt expuşi în mod inevitabil. 


   Acum să revin la întrebareaCu ce poate contribui Outward Bound la vindecarea societăţii?”.
   Ieri au încercat să răspundă la ea directorii şcolilor noastre. Am prefera ca dânşii să fie convinşi că stagiile noastre au un efect de lungă durată asupra celor şcolarizaţi, chiar dacă această opinie nu e în totalitate justificată. Noi toţi care participăm la Conferinţă am fost profund impresionaţi de omenia Directorilor şcolilor Outward Bound, de profunda lor preocupare pentru soarta fiecărui tânăr aflat în grija lor.
   Încrederea în oameni constituie un element de bază al acestei omenii. Îmi aduc aminte de o şedinţă a cadrelor didactice la şcoala din Salem. Un coleg mai tânăr a spus la un moment dat, vorbind despre un elev: „nu am încredere în acest băiat”. Auzindu-l, bătrânul dr. Reinhardt, directorul de studii, s-a enervat şi a declarat: „Atunci n-ai nici un drept să fii educatorul lui!”.
   Cursul de la Outward Bound poate avea în multe cazuri un efect de transformarea caracterului. De-a lungul celor 26 de zile vor apare inevitabil ocazii în care băiatul sau fata îşi va învinge frica, sau va simţi în fundul sufletului iubire pentru vecinul care are nevoie de ajutor. Această combinaţie de sentimente: învingerea fricii şi milă, curăţă sufletul – cel puţin aşa susţin filozofii.

   Din păcate, se poate susţine şi idea că inspiraţia sau trezirea petrecută la Outward Bound se va evapora fără să lase nici o urmă asupra purtării viitoare a elevului, dacă absolventul cursului după întoarcerea acasă nu o va traduce în fapte concrete, în mediul său de viaţă. Cu alte cuvinte, dacă absolvenţii nu găsesc acasă ocazii să desfăşoare activităţi solicitante în folosul altor oameni.

   În felul acesta ajungem la problema esenţială - a continuării educaţiei primită la Outward Bound. Până acum această problemă nu e rezolvată.

   Cred că s-ar putea face mari progrese în acest sens dacă Comitetul de conducere al şcolilor şi directorii ar ţine seama de apelul lansat ieri: „priviţi în jur şi începeţi să colaboraţi cu alţi oameni şi organizaţii care au scopuri asemănătoare cu ale voastre”. Cred că domnul care a lansat chemarea se gândea la remarcabilul program cu Activităţi de folos obştesc pentru tineri, care se desfăşoară acum în toată ţara. Dar să nu ne facem iluzii: deşi posibilităţile există, ele nu vor fi valorificate de numeroşi absolvenţi ai cursurilor Outward Bound, dacă la întoarcerea lor acasă nu li se va cere explicit să facă o treabă greu de refuzat.
   Îmi aduc aminte că în timpul războiului, foarte puţini tineri au refuzat să satisfacă serviciul militar. Oare am putea organiza şi pe timp de pace un răspuns de acelaşi fel, pe bază de voluntariat? Până acum doi ani aş fi răspuns negativ la această întrebare. Dar în mai 1963 a avut loc un eveniment care mi-a dat mari speranţe: Academia Regală de medicină a ţinut un Congres despre prevenirea accidentelor şi primul ajutor. Numeroşi medici s-au alarmat din cauza creşterii dramatice a numărului de accidente petrecute în cursul activităţilor sportive cu caracter de aventură pentru petrecerea timpului liber, care s-au dezvoltat exploziv în Anglia. Pe de altă parte, tot medicii au fost cei care şi-au schimbat atitudinea faţă de oamenii obişnuiţi, acceptând că în prezent aceştia pot acorda cu succes primul ajutor. Recunoaşterea capacităţii de salvator a unui om fără studii medicale se datorează apariţiei unor tehnologii eficiente: metoda de salvare de la asfixie prin suflare gură la gură (pomenită prima oară în Biblie de profetul Ilie), şi masajul cardiac pentru repornirea inimii.

   Aş vrea acum să amintesc câteva momente senzaţionale petrecute în cursul acestei Conferinţe:

   Un distins medic din Norvegia, o ţară în care metode de respiraţie artificială gură la gură se învaţă în şcoala elementară, a produs rumoare declarând: „salvarea vieţii e sarcina oricărui om, problemele mai uşoare le putem lăsa în grija doctorilor”. 12 elevi cu vârste sub 18 ani ne-au demonstrat pe viu metoda de respiraţie artificială învăţată la Şcoala de medicină a Armatei engleze. Toţi cei prezenţi aici în sală au fost profund impresionaţi. Un vestit chirurg, şef de spital, mi-a zis: „aş fi foarte încântat dacă toţi medicii ar fi la fel de pricepuţi ca băieţii ăştia”.
Într-o cuvântare emoţionantă, Ducele de Edinburgh a pledat pentru ca organizaţiile profesioniste de salvatori să folosească şi voluntari adolescenţi, care sunt foarte competenţi şi dedicaţi când sunt bine pregătiţi. Domnia sa a subliniat utilitatea incontestabilă a spitalelor, secţiilor de urgenţă, chiar şi a cimitirelor, dar şi faptul că nimeni nu poate înlocui intervenţia imediată la locul accidentului. La sfârşit, Ducele şi-a exprimat speranţa că lucrările Conferinţei noastre vor duce la  recunoaşterea importanţei măsurilor de prevedere şi vor atrage dispreţul meritat pentru faptele necugetate şi indivizii nesăbuiţi care se accidentează cu inconştienţă.

   Pentru şcolile obişnuite, Conferinţa a trasat trei sarcini:

  • Să se introducă în programul şcolar pregătirea pentru acordarea primului ajutor;  
  • Organizaţiile profesioniste de salvatori să deschidă porţile pentru adolescenţii voluntari;
  • Tinerii din toată lumea să dea ajutor luptei contra deceselor şi suferinţelor evitabile.  

   Conferinţa a stabilit înfiinţarea unei Comisii medicale care să studieze prevenirea şi acordarea primului  ajutor pentru accidentele din locuinţe, din industrie, de circulaţie, din excursiile sportive pe apă şi uscat. Se vor stabili reguli privind instruirea, echipamentul necesar, şi limitele de rezistenţă ale diferitelor grupe de vârstă.
   Sper ca şcolile Outward Bound vor ţine o strânsă legătură cu această Comisie, pentru a rezolva problemele practice neclare din activitatea instructorilor cu cursanţii noştri, cum ar fi: prevenirea oboselii, a expunerii excesive la condiţii periculoase, anormalităţile greu de depistat la tineri - dar care cer o atenţie mai mare şamd.       

   Să fie oare un vis prea nerealist faptul că doresc să se înfiinţeze o „Federaţie naţională a organizaţiilor de ajutorare”?   
   Această Federaţie ar trebui să fie nici foarte strict închegată, dar nici prea dezlânată, grupând serviciile, de la urgenţă şi ambulanţă până la Salvamont şi Salvamar. Aceste servicii cu angajaţi adulţi ar trebui să încadreze voluntari tineri cu vârsta peste 16 ani, bine instruiţi, cărora să le dea sarcini reale. Desigur că voluntarii ar trebui să treacă examene serioase pentru admiterea în serviciul real, de exemplu: o probă de capacitate fizică, alta de pricepere la acordarea primului ajutor, alta de înot (inclusiv salvarea înecaţilor) şamd.
   Aş mai dori să amintesc şi problema tinerilor cu deficienţe fizice. Adeseori aceştia sunt capabili să „învingă obstacolele”, tocmai datorită stării lor, care i-a călit. Pentru a le uşura participarea la programele de ajutorare, ei ar trebui să beneficieze de anumite concesii la examene etc.    

   Nu mă aştept că de acum înainte voluntarii vor da năvală să acţioneze în folosul public, dar cu siguranţă o minoritate va răspunde. Avem nevoie de câteva exemple vizibile, care să-i mobilizeze şi pe ceilalţi să facă la fel. Un democrat norvegian zicea: „aristocraţia e sarea care dă gust democraţiei”. El nu se gândea la aristocraţia bazată pe naştere sau poziţie socială. Avem nevoie de o „aristocraţie a serviciului de folos obştesc”. Într-o societate democratică dezvoltarea poate fi accelerată numai prin exemple corespunzătoare, date de elite.
   Sper că absolvenţii şcolilor Outward Bound vor răspunde acestei chemări şi prin purtarea lor vor deveni elite, contribuind la formarea unei mode de comportare nobilă, pe care s-o copieze toţi tinerii.    
   Sunt adeseori întrebat: „la ce serveşte priceperea în darea primului ajutor celor care îngrijesc bătrâni, sau orbi, sau spastici?”. Răspunsul meu este: „Voluntarii pentru astfel de activităţi au o evidentă înclinaţie pentru a ajuta oamenii. Cred că trebuie să-i ferim să ajungă vreodată în situaţia umilitoare şi sfâşietoare de a fi martori neputincioşi la o tragedie pe stradă sau în altă parte, pe care ei ar fi vrut s-o evite dacă ar fi ştiut cum”.       

   La sfârşit aş vrea să amintesc o conversaţie avută prin anii treizeci, care m-a influenţat mult în viaţă.
   Concepusem un fel de angajament solemn, pe care elevii care se înscriau în grupa de observatori al Centrului de pază al coastei de la Gordonstoun urmau să-l citească cu voce tare în faţa colegilor. El suna astfel: „Mă angajez să servesc în spiritul lui Iisus Christos comuna Hopeman şi ţinutul din jur, prin ele întreaga ţară”. Am cerut părerea episcopului nostru despre textul angajamentului şi el m-a întrebat: „nu s-ar putea renunţa la chestia cu Iisus?”.
   Văzând mirarea mea, a continuat: „pe mine nu mă interesează numai ce fac creştinii, ci şi ce fac păgânii. Iar serviciul în folosul obştesc, asemănător bunului samaritean, este un prilej de Iluminare pentru toţi oamenii, indiferent de religia lor”. Azi sunt convins că episcopul avea dreptate. Cei care nu iubesc, nu ştiu ce e Dumnezeu. Cel care sapă şi trudeşte, care acceptă greutăţile, plictiseala şi pericolele vieţii, numai ca să poată ajuta un semen aflat în pericol sau la necaz, va descoperi minunea lui Dumnezeu în sinea sa.
   Şi asta se referă la toate felurile de oameni, la orice fel de credincioşi sau atei.
   Cred ca preşedintele Asociaţiei australiene de Salvamari, care a constituit un exemplu strălucit pentru Outward Bound, ar fi foarte încântat să audă ce am păţit zilele trecute în gara St. Pancras din Londra. L-am întrebat pe hamalul care îmi căra valiza, un tânăr de vreo 25 de ani, de unde este. „Din regiunea Cornwall” mi-a răspuns. Zic: „Ai auzit de Asociaţia Salvamarilor din Cornwall?”. Zice: „Cum să nu, doar fac parte din echipa de căţărare pe stânci”. (NT: Cornwall este la vreo 300 km. de Londra; iar în zonă malul mării este în general stâncos, cu diferenţe de nivel de 10-30 m.). Zic: „Păi, cum te caţeri pe stânci aici în gară?”. La care mi-a răspuns: „La fiecare două săptămâni merg acasă să fac de serviciu”. Şi îşi plătea singur cheltuielile de drum!

   Sunt convins că dacă  este bine prezentată, chemarea la serviciu pentru folos obştesc, cum făcea bunul samaritean, va cuprinde fără greş sufletul şi corpul tinerilor, de oriunde.
  Outward Bound poate aprinde focul educaţiei – e tot ce poate face – dar e sarcina altora să ţină flacăra vie în continuare.


(adaptare după informatiile si linkurile de la http://www.kurthahn.org/)


<< Partea a -2a ;          << Partea 1